SPUMEGÁ, spúmeg, vb. I. Intranz. 1. (Despre lichide; la pers. 3) A face spume (1) (în urma agitării, a unei reacții etc.); a fi plin de spumă; a spuma. 2. (Despre animale, mai ales despre cai; la pers. 3) A se acoperi de spumă (3), a face clăbuci la gură; a spuma. ◊ Expr. A spumega de furie (sau de mânie) = a fi foarte mâniat. 3. Fig. A fi exuberant, a clocoti de viață. – Din spumă (după fumega).

SPUMEGÁ, spúmeg, vb. I. Intranz. 1. (Despre lichide; la pers. 3) A face spume (1) (în urma agitării, a unei reacții etc.); a fi plin de spumă; a spuma. 2. (Despre animale, mai ales despre cai; la pers. 3) A se acoperi de spumă (3), a face clăbuci la gură; a spuma. ◊ Expr. A spumega de furie (sau de mânie) = a fi foarte mâniat. 3. Fig. A fi exuberant, a clocoti de viață. – Din spumă (după fumega).

SPUMEGÁ, spúmeg, vb. I. Intranz. 1. (Despre ape) A face spume, a fi plin de spume; a spuma. Spumegînd se bate Dunărea de maluri, Caicul pornește, clătinat pe valuri. IOSIF, V. 78. Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști, Nici ca Dunărea să-nece spumegînd a tale oști. EMINESCU, O. I 147. Naltă e stînca, marea-i adîncă! Spumegă valul jos clocotind! ALECSANDRI, O. 122. ◊ Tranz. fact. Vîslași cari cu lopețile spumegă fața apei. ODOBESCU, S. III 110. 2. (Mai ales despre cai) A face clăbuci la gură, a se acoperi de spumă pe corp (în urma unui efort). Nebun se duce calul de spaimă spumegînd... Și lupii după dînsul aleargă tot urlînd. ALECSANDRI, P. III 243. Trăsura... mergea atît de răpide, încît roatele sfîrîiau, iar caii spumegau de sudoare. NEGRUZZI, S. I 294. Armăsarii spumega, Frîiele și le mușca. ANT. LIT. POP. I 509. ◊ Expr. (Despre oameni) A spumega de furie (sau de mînie) = a fi mînios (sau furios) din cale-afară. Sultanul turcilor turba și spumega de mînie. ISPIRESCU, M. V. 32. Zmeul, spumegînd de mînie, îi amenință cu un toiag... și îi împietri pe dată. POPESCU, B. II 92. 3. Fig. A fi exuberant, a clocoti de viață. ◊ Tranz. (Neobișnuit) Viața care se zbătuse în Rîureni atîtea zile se readunase îndîrjită și spumega cîntece, chef și chiote. GALACTION, O. I 262.

spumegá (a ~) vb., ind. prez. 3 spúmegă

spumegá vb., ind. prez. 3 sg. spúmegă

SPUMEGÁ vb. a spuma, (rar) a clăbuci. (Valurile ~; caii ~.)

A SPUMEGÁ spúmeg intranz. 1) (despre lichide) A face spumă (în urma unei mișcări rapide sau a unei reacții); a se înspuma. 2) (mai ales despre cai) A se acoperi de spumă. ◊ ~ de mânie (sau de furie) a fi foarte mânios; a clăbuci. /Din spumă

spumegà v. 1. a face spumă: spumegă vinul în pahare; 2. fig. a clocoti: unde spumegă desfrâul în mișcări și ’n cuvinte EM. [Formațiune analogică după fumegà].

spúmeg, a -á v. intr. (d. spumă, ca fumeg d. fum saŭ d. lat *spúmigo, -áre, de unde și sp. espumear). Pac spume: valurile, vinu spumegă. Fig. Clocotesc: spumegă desfrîu, oratoru spumegă de furie. – Și aspumez (Vechĭ). Ca neol. spuméz (după lat. spumare și fr. écumer).

SPUMEGA vb. a spuma, (rar) a clăbuci. (Valurile ~; caii ~.)

spumega, spumeg v. i. (er.) a ejacula.