SPOLIÁȚIE, spoliații, s. f. (Livr.) Spoliere. [Pr.: -li-a-] – Din fr. spoliation.

SPOLIÁȚIE, spoliații, s. f. (Livr.) Spoliere. [Pr.: -li-a-] – Din fr. spoliation.

SPOLIÁȚIE, spoliații, s. f. Spoliere. Nu munca, nici rodul ei, ci un șir de spoliații succesive sînt originea proprietăților mari în țările noastre. BĂLCESCU, O. I 253. – Pronunțat: -li-a-. – Variantă: spoliațiúne (CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 138, 1/1) s. f.

spoliáție (livr.) (-li-a-ți-e) s. f., art. spoliáția (-ți-a), g.-d. art. spoliáției; pl. spoliáții, art. spoliáțiile (-ți-i-)

spoliáție s. f. (sil. -li-a-ți-e), art. spoliáția (sil. -ți-a), g.-d. art. spoliáției; pl. spoliáții, art. spoliáțiile (sil. -ți-i-)

SPOLIÁȚIE s. v. deposedare, jefuire, prădare.

SPOLIÁȚIE s.f. Spoliere. [Gen. -iei, var. spoliațiune s.f. / cf. fr. spoliation, lat. spoliatio].

SPOLIÁȚIE s. f. spoliere. (< fr. spoliation)

spoliați(un)e f. acțiunea de a spolia și rezultatul ei.

*spoliațiúne f. (lat. spoliatio). Acțiunea de a spolia. – Și -áție și -ére.

spoliație s. v. DEPOSEDARE. JEFUIRE. PRĂDARE.