SPINĂRÍE, spinării, s. f. Loc unde cresc mulți spini1, desiș de spini1; spinet, spiniș. – Spin1 + suf. -ărie.

SPINĂRÍE, spinării, s. f. Loc unde cresc mulți spini1, desiș de spini1; spinet, spiniș. – Spin1 + suf. -ărie.

SPINĂRÍE, spinării, s. f. (La pl. sau la sg. cu sens colectiv) Loc unde cresc mulți spini, desiș de spini. Cristeii rîdeau în ierburile de pe margine; pițigoi ciudoși țiuiau în spinării. SADOVEANU, O. I 315. Plantele folositoare înlocuiesc spinăriile, mlaștinile seacă, păduri apar unde erau nisipuri. id. M. C. 211. O movilă rotunzită de iarbă și apărată de spinărie deasă, ca de-o împrejmuire vie și îndîrjită. C. PETRESCU, R. DR. 54.

spinăríe s. f., art. spinăría, g.-d. art. spinăríei; pl. spinăríi, art. spinăríile

spinăríe s. f., art. spinăría, g.-d. art. spinăríei; pl. spinăríi, art. spinăríile

GREABĂNUL SPINĂRII s. v. coloană vertebrală, șira spinării.

OSUL SPINĂRII s. v. coloană vertebrală, șira spinării.

SPINĂRÍE s. mărăcini (pl.), mărăciniș, (reg.) mărăcinet, spinăripș, spinet, spiniș. (S-a încurcat în ~.)

SPINĂRÍE ~i f. 1) Loc unde cresc mulți spini. 2) Desiș de spini. [G.-D. spinăriei] /spin + suf. ~ărie

spinărie f. spiniș.

spinăríe f. Desiș de spinĭ, spinet: pin ĭerburĭ, pe haturĭ și pin spinăriĭ (Sadov. VR. 1928, 7-8, 14).

SPINĂRIE s. mărăcini (pl.), mărăciniș, (reg.) mărăcinet, spinăriș, spinet, spiniș. (S-a încurcat în ~.)