spaimă definitie

14 definiții pentru spaimă

SPÁIMĂ, spaime, s. f. 1. Teamă puternică și violentă provocată de o emoție, de ceva neprevăzut și primejdios; groază. ◊ Loc. adj. și adv. De spaimă = înfiorător, îngrozitor; extraordinar, neobișnuit. ◊ Loc. vb. A băga spaima (în cineva) = a înfricoșa, a înspăimânta (pe cineva). A da spaima în cineva = a se înfricoșa, a se înspăimânta. ◊ Expr. A intra spaima în cineva, se spune când cineva e mereu înspăimântat, se sperie ușor (după ce a trecut printr-o sperietură mare). A trăi cu spaima-n sân = a fi stăpânit continuu de frică. A trage o spaimă = a trece printr-o sperietură mare. ♦ (Pop.) Frică bolnăvicioasă; nevroză. 2. Ființă, lucru, fenomen care înfricoșează. – Et. nec.
SPÁIMĂ, spaime, s. f. 1. Emoție puternică și violentă provocată de ceva neprevăzut și primejdios; groază. ◊ Loc. adj. și adv. De spaimă = înfiorător, îngrozitor; extraordinar, neobișnuit. ◊ Loc. vb. A băga spaima (în cineva) = a înfricoșa, a înspăimânta (pe cineva). A da spaima în cineva = a se înfricoșa, a se înspăimânta. ◊ Expr. A intra spaima în cineva, se spune când cineva e mereu înspăimântat, se sperie ușor (după ce a trecut printr-o sperietură mare). A trăi cu frica-n sân = a fi stăpânit continuu de frică. A trage o spaimă = a trece printr-o sperietură mare ♦ (Pop.) Frică bolnăvicioasă, nevroză. 2. Ființă, lucru, fenomen care înfricoșează. – Et. nec.
SPÁIMĂ, spaime, s. f. 1. Emoție puternică și violentă, provocată de un lucru neprevăzut și primejdios. V. frică, groază. Balaurul... plesnea din coadă, de te luau fiori de spaimă. ISPIRESCU, L. 200. Cătră sară, ajungînd moșneagul și cu purcelul acasă, pe babă o și apucă un tremur de spaimă și începe a se văicăra. CREANGĂ, P. 84. Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod. EMINESCU, O. I 147. Sărmana!... era leșinată de spaimă. ALECSANDRI, T. I 423. ◊ (Poetic) Se pare că furtuna ridică al ei glas, Că vîntul trece-n spaimă pe-al mărilor talaz. EMINESCU, O. I 94. ◊ Loc. adj. și adv. De spaimă = înfiorător, îngrozitor; extraordinar, neobișnuit. Bădie Gheorghe, am avut o vedenie de spaimă. SADOVEANU, P. M. 126. Îndată purcese ca un duh de spaimă îmboldit de fierbințeala frigurilor. NEGRUZZI, S. I 66. ◊ Expr. A intrat spaima în cineva, se spune cînd cineva e tot cu frică, se sperie ușor (după ce a trecut printr-o sperietură mare). Cînd intră spaima în oi, degeaba toată munca. ISPIRESCU, L. 397. A trăi cu spaima în sîn = a fi neliniștit, stăpînit de frică. Vorbi întîi cu logofătul Bumbu, care mărturisi că trăiește cu spaima-n sîn. REBREANU, R. II 11. A trage o spaimă = a trece printr-o sperietură grozavă. A da spaima în cineva sau (mai rar) a da spaimă cuiva = a speria pe cineva, a înfricoșa. Într-o întindere dreaptă și goală, orice arătare neobișnuită dă spaimă acestor paseri sfioase. SADOVEANU, O. L. 29. Dă spaima-n vrăbii, latră-n vînt. Își face mendrele; eu cînt Și codrul lin răsună. IOSIF, PATR. 16. A lua spaima cuiva = a se teme de cineva, a fi îngrozit, terorizat de cineva. A-și face spaimă = a se speria, a se îngrozi. Jugani spaimă că-și făcea. TEODORESCU, P. P. 689. 2. Fig. Ființă sau lucru care înspăimîntă. Omul acesta e spaimă. SADOVEANU, O. I 437. Genarul încălecă și zbură ca spaima cea bătrînă în urma fugiților. EMINESCU, L. P. 180 ◊ (Urmat de determinări în genitiv) Fura statul și era spaima oamenilor cînd venea cu toboșarul după el, pentru bir. PAS, Z. I 153. Iaca și codrul Grumăzeștilor, grija negustorilor și spaima ciocoilor. CREANGĂ, P. 119. 3. (Popular) Frică bolnăvicioasă, stare patologică de frică; nevroză. Nu e bine... să apună soarele pe hainele copilului, că apoi capătă spaimă. MARIAN, NA. 333.
spáimă s. f., g.-d. art. spáimei; pl. spáime
spáimă s. f., g.-d. art. spáimei; pl. spáime
SPÁIMĂ s. v. groază.
SPÁIMĂ s. v. lipitoare, nevropatie, nevroză, păpăludă, psihonevroză, sperietură.
spáimă (-me), s. f. – Teamă, frică, groază. Origine incertă. Se consideră drept. der. de la un lat. *expavῑmen, din expavĕre (Cipariu, Gram., 87; Pușcariu 1611; Tiktin) care corespunde semantic, dar reprezintă dificultăți formale. Der. din lat. (gr.) spasma (Candrea) pare mai îndoielnică. – Der. (în)spăima, vb. (a înfricoșa, a îngrozi); spăimit, adj. (înnebunit, zăpăcit); spăimos, adj. (fricos, sperios). Cf. spăimînta. – Din rom. provine săs. spîimê.
SPÁIMĂ ~e f. 1) Stare de teamă violentă (cauzată de o primejdie sau de ceva neprevăzut și amenințător); frică mare. A fi cuprins de ~. ◊ A băga ~a în cineva a face ca cineva să se teamă foarte tare. A da ~a în cineva a fi cuprins de frică mare. A trage o ~ a trece printr-o frică mare. A muri de ~ a se teme foarte tare. 2) fig. Ceea ce provoacă teamă. [G.-D. spaimei] /<lat. expavimen
spaimă f. frică mare și neașteptata. [Lat. *EXPAVIMEN (din EXPAVERE, a se speria)].
spáĭmă f., pl. e (lat. *ex-pávimen, d. ex-pavére, a se spăĭmînta. Forma *expavimen, dată de Tkt., ar veni d. pavire, a bătături. V. pămînt). Groază, teroare, panică. A-tĭ face spaĭmă, a te spăimînta: calu șĭ-a făcut spaĭmă și a răsturnat docaru. Fig. Iron. Acest om e spaĭma pivnițelor, e mare bețiv. În Cod. Vor. spáemă.
spaimă s. v. LIPITOARE. NEVROPATIE. NEVROZĂ. PĂPĂLUDĂ. PSIHONEVROZĂ. SPERIETURĂ.
SPAIMĂ s. groază, încrîncenare, înfiorare, înfricoșare, îngrozire, inspăimîntare, oroare, teroare, (înv. și pop.) oțărîre, (înv. și reg.) scîrbă, (reg.) înfricare, pălitură, (înv.) spăimîntare, spăimîntătură, (fig.) cutremur. (Simte o ~ teribilă.)
de spaimă / speriat expr. uimitor, uluitor.

spaimă dex

Intrare: spaimă
spaimă substantiv feminin