SPĂTĂRÉSC, -EÁSCĂ, spătărești, adj. Care aparținea spătarului2 sau spătăriei, privitor la spătar2 sau la spătărie. – Spătar2 + suf. -esc.

SPĂTĂRÉSC, -EÁSCĂ, spătărești, adj. Care aparținea spătarului2 sau spătăriei, privitor la spătar2 sau la spătărie. – Spătar2 + suf. -esc.

SPĂTĂRÉSC, -EÁSCĂ, spătărești, adj. Care se referă la spătar1, care aparține spătarului sau spătăriei; de spătar. Potera mi-e spătărească: fuge să se prăpădească. TEODORESCU, P. P. 604. ◊ Ceauș spătăresc v. ceauș.

SPĂTĂRÉSC, -EÁSCĂ, spătărești, adj. (Înv.) Care aparține spătarului2 sau spătăriei; privitor la spătar sau spătărie. – Din spătar2 + suf. -esc.

spătărésc adj. m., f. spătăreáscă; pl. m. și f. spătăréști

spătărésc adj. m., f. spătăreáscă; pl. m. și f. spătăréști

A SPĂTĂRÍ ~ésc intranz. înv. A fi spătar. /Din spătar

spătăresc a. ce ține de Spătar: breasla spătărească alcătuită de lefegii FIL.

spătărésc, -eáscă adj. Al spătaruluĭ, al spătăriiĭ: scutelnic spătăresc.