SOLFÉGIU, solfegii, s. n. Mică piesă muzicală fără cuvinte, compusă în vederea exercițiilor; exercițiu vocal executat fără cuvinte, menit să dezvolte auzul și deprinderea de a citi notele muzicale. – Din it. solfeggio.

SOLFÉGIU, solfegii, s. n. Mică piesă muzicală fără cuvinte, compusă în vederea exercițiilor; exercițiu vocal executat fără cuvinte, menit să dezvolte auzul și deprinderea de a citi notele muzicale. – Din it. solfeggio.

SOLFÉGIU, solfegii, s. n. Mică piesă muzicală fără cuvinte, compusă exclusiv în vederea exercițiilor; exercițiu vocal pentru dezvoltarea auzului și a deprinderii de a cînta pe note.

solfégiu [giu pron. giu] s. n., art. solfégiul; pl. solfégii, art. solfégiile (-gi-i-)

solfégiu s. n. [-giu pron. -giu], art. solfégiul; pl. solfégii, art. solfégiile (sil. -gi-i-)

SOLFÉGIU s. (MUZ.) (înv.) paralaghie.

SOLFÉGIU s.n. Mică piesă muzicală compusă pentru exerciții; exercițiu vocal fără cuvinte. [Pron. -giu. / < it. solfeggio, cf. fr. solfège].

SOLFÉGIU s. n. (muz.) 1. mică piesă vocală fără cuvinte, creată pentru exerciții. 2. exercițiu în intonarea notelor cu pronunțarea denumirilor lor silabice, să dezvolte auzul, simțul melodic și ritmic. (< it. solfeggio)

SOLFÉGIU ~i n. Scurtă piesă muzicală care servește pentru exerciții. [Sil. -giu] /<it. solfeggio, fr. solfege

solfegiu n. lecțiune de muzică vocală.

*solfégiŭ n. (it. solfeggio). Acțiunea de a solfegia. Culegere gradată de note și de bucățĭ muzicale p. studiu muziciĭ. V. paralaghie.

SOLFEGIU s. (MUZ.) (înv.) paralaghie.

solfegiu (< it. solfeggio < it. solfa „note* muzicale”) 1. Compoziție* didactică creată pentru exerciții vocale de citire a muzicii și a notării ei pentru dicteu*. 2. Disciplină de bază pentru descifrarea melodiilor și pentru a dezvolta auzul și simțul frazării (2) în elementele sale esențiale (ritm*, dinamică (1), culoare și stil*), cu ajutorul solfegierii*. Presupune o bună cunoaștere a teoriei* generale a muzicii și cuprinde două părți: a) intonarea notelor pronunțând denumirile silabelor în măsura* indicată la cheie* sau numai scandând aceste denumiri, fără a le cânta, și b) dictarea muzicală (dicteul) și notarea respectivă, după auz. Se deosebește de vocaliză*, care se execută pronunțând numai vocale, în general pe un număr mare de note. Există o vastă literatură cuprinzând s., compuse de specialiști vechi și moderni în învățământul cântului (N. Vaccai, P. Concone, G. Crescentini, F. Abt, G. Duprez, Luetgen, I. Dumitrescu ș.a.).