socotință definitie

12 definiții pentru socotință

SOCOTÍNȚĂ, socotințe, s. f. (Înv. și pop.) 1. Punct de vedere, opinie, părere. ♦ Idee, gând. 2. Considerație, stimă, prețuire. 3. Judecată sănătoasă, chibzuială, cumpăt, măsură. 4. Minte, rațiune. 5. Hotărâre, voință. – Socoti + suf. -ință.
SOCOTÍNȚĂ, socotințe, s. f. (Înv. și pop.) 1. Punct de vedere, opinie, părere. ♦ Idee, gând. 2. Considerație, stimă, prețuire. 3. Judecată sănătoasă, chibzuială, cumpăt, măsură. 4. Minte, rațiune. 5. Hotărâre. Voință. – Socoti + suf. -ință.
SOCOTÍNȚĂ, socotințe, s. f. (Învechit și arhaizant) 1. Opinie, părere. Ion-vodă avea o credință și o socotință: că țara-i mai tare decît oștile năimite. SADOVEANU, N. P. 11. Socotința mea este să închipuim niște întrebări atît de grele, încît să nu le poată tălmăci. NEGRUZZI, S. I 12. Și eu sînt de această socotință, fătul mieu. DRĂGHICI, R. 73. ♦ Idee, gînd. Fiind rupt de foame, venea cu socotință că... poate are vro bucată de pîine să i-o dea. ȘEZ. III 132. 2. Judecată sănătoasă, chibzuială, măsură. V. socoteală (4). Unde nu e socotință, socoteala merge rău. PANN, P. V. II 49. Cum de ai așa răbdare Pentr-un cutezător... Om fără de socotință. TEODORESCU, P. P. 106. 3. Minte, rațiune. Viindu-i în socotință că el... nu cunoștea încă nici cea mai mică parte a acestuia, au zis în sineși. DRĂGHICI, R. 154. 4. Hotărîre, voință. Hotărînd din toată inima că-și va schimba socotința și că niciodată va mai urma lucru ce va cunoaște că nu ar fi spre bine. DRĂGHICI, R. 38.
socotínță (înv., pop.) s. f., g.-d. art. socotínței; pl. socotínțe
socotínță s. f., g.-d. art. socotínței; pl. socotínțe
SOCOTÍNȚĂ s. v. chibzuială.
SOCOTÍNȚĂ s. v. apreciere, atenție, băgare de seamă, calcul, cinste, cinstire, circumspecție, considerație, gând, grijă, idee, intenție, judecată, luare-aminte, minte, numărare, numărat, numărătoare, onoare, opinie, părere, plan, precauție, prețuire, prevedere, proiect, prudență, punct de vedere, raționament, rațiune, respect, socoteală, stimă, trecere, vază.
SOCOTÍNȚĂ ~e f. înv. pop. 1) Opinie a unei persoane despre cineva sau ceva; judecată; părere. 2) Cumpănire atentă a lucrurilor; judecată dreaptă. 3) Facultate a omului de a gândi și de a înțelege sensul și relațiile dintre fenomene; intelect; rațiune. /a socoti + ~ință
socotință f. chibzuință, părere.
socotínță f., pl. e (d. socotesc, ca chibzuință d. chibzuĭesc). Socoteală, reflexiune, chibzuință: a lucra cu socotință. Opiniune, credință: după socotința mea. Vechĭ. lntențiune: cu rea socotință. îngrijire: socotința bolnavilor. Stimă, atențiune: a-ĭ face cuĭva socotință, a avea socotință din partea cuĭva.
socotință s. v. APRECIERE. ATENȚIE. BĂGARE DE SEAMĂ. CALCUL. CINSTE. CINSTIRE. CIRCUMSPECȚIE. CONSIDERAȚIE. GÎND. GRIJĂ. IDEE. INTENȚIE. JUDECATĂ. LUARE-AMINTE. MINTE. NUMĂRARE. NUMĂRAT. NUMĂRĂTOARE. ONOARE. OPINIE. PĂRERE. PLAN. PRECAUȚIE. PREȚUIRE. PREVEDERE. PROIECT. PRUDENȚĂ. PUNCT DE VEDERE. RAȚIONAMENT. RAȚIUNE. RESPECT. SOCOTEALĂ. STIMĂ. TRECERE. VAZĂ.
SOCOTINȚĂ s. chibzuială, chibzuință, chibzuire, cumințenie, cumpăt, cumpătare, înțelepciune, judecată, măsură, minte, moderație, rațiune, socoteală, tact, (livr.) continență, (rar) cuminție, ponderație, temperanță, (pop.) scurnpătate, (înv. și reg.) sfat, (înv.) sămăluire, socoată, tocmeală, (fam.) schepsis, (fig.) cumpăneală, cumpănire. (Demonstrează multă ~.)

socotință dex

Intrare: socotință
socotință substantiv feminin