SOȚIOÁRĂ, soțioare, s. f. (Pop. și fam.) Diminutiv al lui soție. [Pr.: -ți-oa-] – Soție + suf. -ioară.

SOȚIOÁRĂ, soțioare, s. f. Diminutiv al lui soție. [Pr.: -ți-oa-] – Soție + suf. -ioară.

SOȚIOÁRĂ, soțioare, s. f. Diminutiv al lui soție; nevestică. Cînd îl văzură alde gloatele venind teafăr, alături cu o soțioară de-i rîdea și stelele de frumoasă, îl primiră cu mare bucurie. ISPIRESCU, L. 48. Căci deodată ce vedea?... Vedea mîndră soțioară cu jelită fețișoară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. Bun sosit, frate cumnate, Ai venit pe neașteptate. Dar unde ți-e soțioara? Ce ne-ai făcut surioara? ALECSANDRI, P. P. 153.

soțioáră (pop., fam.) (-ți-oa-) s. f., g.-d. art. soțioárei; pl. soțioáre

soțioáră s. f. (sil. -ți-oa-), g.-d. art. soțioárei; pl. soțioáre

SOȚIOÁRĂ s. v. nevestică.

SOȚIOARĂ s. nevestică, (înv. și reg.) muierușcă, (Maram.) soțucă.