SOȚ, soți, s. m. 1. Bărbat căsătorit considerat în raport cu soția lui; bărbat. ♦ (La pl.) Cele două persoane de sex opus unite prin căsătorie. ♦ (Înv.) Soție, nevastă. 2. (Pop.) Tovarăș, însoțitor; asociat. 3. Obiect care, împreună cu altul (similar), formează o pereche. ◊ Loc. adj. și adv. Cu (sau fără) soț = cu (sau fără) pereche, în număr pereche (sau nepereche), par (sau impar). – Lat. socius.

SOȚ, soți, s. m. 1. Bărbat căsătorit considerat în raport cu soția lui; bărbat. ♦ (La pl.) Cele două persoane de sex opus unite prin căsătorie. ♦ (Înv.) Soție, nevastă. 2. (Pop.) Tovarăș, însoțitor; asociat. 3. Obiect care, împreună cu altul (similar), formează o pereche. ◊ Loc. adj. și adv. Cu (sau fără) soț = cu (sau fără) pereche, în număr pereche (sau nepereche), par (sau impar). – Lat. socius.

SOȚ, soți, s. m. 1. Bărbatul considerat în raport cu soția lui. Mă duc departe, pînă unde voi da de Florea-nfloritul, dar de cumva l-oi putea aduce, să fie soț sorei mele. RETEGANUL, P. V 35. Nenorocita drumeață a îngenuncheat lîngă patul soțului ei și a început a plînge cu amar. CREANGĂ, P. 97. Viteazul meu soț! urmă ea, destul! Ajungă atîta sînge vărsat, atîtea văduve, atîția sărimani! NEGRUZZI, S. I 146. ♦ (La pl.) Cele două persoane unite prin căsătorie. Strigară... că acești soți să-i domnească de aici înainte. ISPIRESCU, L. 40. Toți felicitau pe tinerii soți, gătindu-se a-i întovărăși acasă. NEGRUZZI, S. I 53. ♦ (Învechit și popular) Soție, nevastă. Aceasta să-mi fie soț Pîn’ la ziua de județ. MARIAN, NU. 580. 2. (Popular) Tovarăș, ortac. Acest om era un adevărat frate al meu, ca toți soții săi de la Bogdana. SADOVEANU, E. 266. Folosiseră urzeala unui alt cîntec mai vechi, știut de ele, despre un cioban Din Constandin, ucis de soții săi. CAMIL PETRESCU, O. II 202. Izbutise a-și face soți cu care să-și petreacă urîtul în singurătatea lui. ISPIRESCU, U. 83. ♦ Persoană care întovărășește pe cineva într-o călătorie, într-o întreprindere; însoțitor, tovarăș. Acest bătrîn mÎhnit, soțul nostru de vînătoare de sitari... a făcut cîteva greșale mari. sadoveanu, E. 42. Un drumeț ciudat răsare... Dă din mîini, șoptind grăbit, Parcă spune-o taină mare Unui soț închipuit. TOPÎRCEANU, B. 71. Soții de călătorie începuseră să murmure contra prelungirii călătoriei; îmi trebuia elocința lui Cicero, ca să-i conving. BOLINTINEANU, O. 304. ♦ Asociat, colaborator, părtaș. Soții, care și cu ce agonisise, intrau în pivniță și Jap împărțea cu echitate. GALACTION, O. I 309. 3. Obiect care, împreună cu altul, formează o pereche. (Mai ales în loc. adj. și adv.) Cu (sau fără) soț = cu (sau fără) pereche, în număr pereche (sau nepereche). Dacă treptele or fi cu soț – și eu știu că sînt cu soț, atunci să știi că da. DELAVRANCEA, O. II 324. Pe lîngă plopii fără soț Adesea am trecut, Mă cunoșteau vecinii toți, Tu nu m-ai cunoscut. EMINESCU, O. I 191. Să jucăm doi cîte doi... ochi în ochi, umăr la umăr, Și-n horă cu soț la număr. ȘEZ. V 151. ◊ Expr. A nu avea soț = a fi unic în felul său, a fi fără pereche, fără seamăn, extraordinar. Un blestemat ce nu avea soț în lume. GORJAN, H. II 150.

soț s. m., pl. soți

soț s. m., pl. soți

SOȚ s. bărbat, (pop.) domn, om, român, (înv. și reg.) mărit, soție, (reg.) gospodar, mireaz, (înv.) casnic, căsar, căsaș, căsător, (eufemistic) dânsul (art.).

SOȚ s. v. aliat, amic, aproapele, bărbătuș, însoțitor, nevastă, părtaș, pereche, prieten, semen, soție, tovarăș.

soț (-ți), s. m. – 1. (Înv.) Copărtaș. – 2. Bărbat căsătorit. – 3. Camarad, prieten, asociat. – 4. Pereche. – Mr., megl. soț. Lat. sǒcius (Cihac, I, 257; Pușcariu 1610; REW 8056), cf. alb. šots (Philippide, II, 655), it. soccio „arendaș de turme”. – Der. soție, s. f. (înv., tovarășă; înv., căsătorie, uniune; înv., camarad, asociat; înv., asociație, societate; nevastă) cuvînt folosit actualmente mai ales în Munt. și Mold. (ALR, I, 271); soțesc, adj. (conjugal, matrimonial); soață, s. f. (camaradă; nevastă); însoți, vb. (a asocia, a uni; a împerechea; a se alipi, a se alătura; a se căsători, a escorta, a acompania); însoțitor, adj. (care însoțește); însoțime, s. f. (înv., societate, grup); însoțitură, s. f. (Trans., companie); cusoți, vb. (Bucov., a ține companie, a întreține), cu pref. expresiv. cu-; soțiire, s. f. (înv., asociere).

SOȚ ~i m. 1) Persoană de sex masculin căsătorită privită în raport cu femeia ce i-a devenit soție; bărbat. 2) la pl. Cuplu constând dintr-un bărbat și o femeie uniți prin căsătorie. 3) Fiecare dintre cele două elemente care formează o pereche. * Cu ~ (sau fără ~) cu (sau fără) pereche. A nu avea ~ a) a fi fără pereche; b) a fi fără seamăn; neobișnuit; excepțional. /<lat. socius

soț m. 1. tovarăș: soț de drum; 2. pereche: cu soț ori făr’de? 3. aliat, asociat; 4. bărbat, în opozițiune cu soția. [Lat. SOCIUS].

soț m. (lat. socius, tovarăș, d. sequi, a urma. V. societate, asociez). Tovarăș. Bărbat (în opoz. cu soață, soție, nevastă). Număr soț, număr păreche. Cu soț, fără soț, păreche, nepăreche. A juca la „cu soț orĭ fără soț” saŭ „cu soț orĭ făr’de”, a juca la un joc de noroc la care cîștigĭ orĭ perzĭ după ce ĭese un număr soț orĭ fără soț.

SOȚ s. bărbat, (pop.) domn, om, român, (înv. și reg.) mărit, soție, (reg.) gospodar, mireaz, (înv.) casnic, căsar, căsaș, căsător, (eufemistic) dînsul (art.).

soț s. v. ALIAT. AMIC. APROAPELE. BĂRBĂTUȘ. ÎNSOȚITOR. NEVASTĂ. PĂRTAȘ. PERECHE. PRIETEN. SEMEN. SOȚIE. TOVARĂȘ.

SOȚ subst. 1. – b. mold., 1648 (Glos); 2. -u, mold, 1576 (Sur XIX); -ui b. (Sur III).