SMIORCĂÍ, smiórcăi, vb. IV. (Pop. și fam.) 1. Intranz. A trage (în mod repetat) aerul pe nas (din cauza plânsului, a unui tic nervos etc.), producând un zgomot caracteristic. 2. Intranz. și refl. A plânge (alintat și prefăcut) sau a se preface că plânge; a scânci. – Cf. smârcâi.

SMIORCĂÍ, smiórcăi, vb. IV. (Pop. și fam.) 1. Intranz. A trage (în mod repetat) aerul pe nas (din cauza plânsului, a unui tic nervos etc.), producând un zgomot caracteristic. 2. Intranz. și refl. A plânge (alintat și prefăcut) sau a se preface că plânge; a scânci. – Cf. smârcâi.

SMIORCĂÍ, smiórcăi, vb. IV. 1. Intranz. A trage în mod repetat aerul pe nas (din cauza plînsului sau a unui tic nervos); a smîrcîi. Zvîrlindu-și tichia neagră mai spre ceafă, tot smiorcăia din nas. CAMILAR, N. II 327. ◊ (Cu subiectul «nasul») Smiorcăia nasul tău. PAS, Z. I. 16. ◊ Tranz. (Rar, cu complementul «nasul») Îți smiorcăi nasul și îți clănțănesc dinții. PAS, Z. I 66. 2. Intranz. și refl. A plînge înăbușit; a se preface că plînge, a se scînci. Cineva, pesemne doamna Răghină, smiorcăia într-una a plîns. GALAN, B. I 77. Se smiorcăiesc și te întrebi de ce? PAS, L. I 304. Să spui de unde ai atîția bani?... De unde i-ai furat? – Nu i-am furat, mamaie, zău, s-a smiorcăit micuțul. POPA, V. 149. – Prez. ind. și: smiorcăiesc. – Variantă: smorcăí (CAMILAR, N. I 356) vb. IV.

SMORCĂÍ vb. IV v. smiorcăi.

smiorcăí (a ~) (pop., fam.) vb., ind. prez. 3 smiórcăie, imperf. 3 sg. smiorcăiá; conj. prez. 3 să smiórcăie

smiorcăí vb., ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. smiórcăi, 3 sg. și pl. smiórcăie, imperf. 3 sg. smiorcaiá

SMIORCĂÍ vb. 1. a (se) miorcăi, a plânge, (glumeț) a (se) miorlăi, a orăcăi. (Copilul s-a ~ toată ziua.) 2. a se lamenta, a (se) scânci, a se sclifosi. (Nu te mai ~ atâta!) 3. (reg.) a sfârcâi, a smârcâi. (~ pe nas.)

SMIORCĂÍ vb. v. scânci.

A SMIORCĂÍ smiórcăi intranz. A trage întruna aerul pe nas (mai ales în timpul plânsului), producând un sunet caracteristic. /smiorc + suf. ~ăi

A SE SMIORCĂÍ mă smiórcăi intranz. A plânge prefăcut, trăgând repetat și zgomotos aerul pe nas; a se sclifosi. /smiorc + suf. ~ăi

smorcăì v. a trage suflarea cu nasul, vorbind de cai. [Cf. miorcăì].

smî́rcîĭ și smórcăĭ și -ĭésc, a -ĭ v. Intr. (vsl. smrŭkati, rus. smórkatĭ, a-țĭ sufla nasu, d. vsl. smrŭkŭ, mucĭ; bg. smŭrkam, trag aer pe nas, smrŭk, tragere de tabac. V. smîrc, smorcăĭ). Fam. Fac smorca-smorca, ca apa’n cizme, muciĭ în nas cînd îĭ tragĭ ș. a., scîncesc, tot plîng (vorbind de copiĭ). V. refl. Îmĭ suflu nasu cu zgomot. – Și zm-. În nord și sfîrcîĭ.

zmórcăĭ, V. smorcăĭ.

smiorcăi vb. v. SCÎNCI.

SMIORCĂI vb. 1. a (se) miorcăi, a plînge, (glumeț) a (se) miorlăi, a orăcăi. (Copilul s-a ~ toată ziua.) 2. a se lamenta, a (se) scînci, a se sclifosi. (Nu te mai ~ atîta!) 3. (reg.) a sfîrcîi, a smîrcîi. (~ pe nas.)

smiorcăí, smiorcăi, vb. tranz., refl. – A plânge înăbușit, trăgând aerul pe nas cu zgomot. – Cf. smârcâi (< sl. smrǔkati) (DEX); din smiorc (formă onomatopeică) + suf. -ăi (MDA).

smiorcăi, smiorcăiesc (pop.) I. v. i. a trage în mod repetat aer pe nas (din cauza plânsului, a unui tic nervos etc.) II. v. r. a plânge alintat; a se preface că plânge