SLÚGĂ, slugi, s. f. I. 1. Persoană angajată pentru a munci în gospodăria sau în mica întreprindere a altuia, fiind plătită în bani sau în natură. ◊ Expr. (Înv.) Sluga dumitale (sau dumneavoastră), formulă de salut sau de răspuns la salut. ♦ Fig. Persoană care susține sau apără orbește interesele altuia în schimbul unor avantaje materiale. 2. Fig. Persoană subordonată alteia și obligată, din cauza condițiilor sociale în care se află, să-i execute voința. 3. (Înv.) Slujitor înarmat de pe lângă casa sau din suita unui boier. II. (Rar) Aparat simplu, format dintr-o scândură scobită la un capăt, care se folosește la scoaterea cizmelor fără ajutorul cuiva; trăgătoare. – Din sl. sluga.

SLÚGĂ, slugi, s. f. I. 1. Persoană angajată pentru a munci în gospodăria sau în mica întreprindere a altuia, fiind retribuită în bani sau în natură. ◊ Expr. (Înv.) Sluga dumitale (sau dumneavoastră), formulă de salut sau de răspuns la salut. ♦ Fig. Persoană care susține sau apără orbește interesele altuia, în schimbul unor avantaje materiale. 2. Fig. Persoană subordonată alteia și obligată, din cauza condițiilor sociale în care se află, să-i execute voința. 3. (Înv.) Slujitor înarmat de pe lângă casa sau din suita unui boier. II. (Rar) Aparat simplu, format dintr-o scândură scobită la un capăt, care se folosește la scoaterea cizmelor fără ajutorul cuiva; trăgătoare. – Din sl. sluga.

SLÚGĂ, slugi, s. f. 1. Persoană (mai ales bărbat) angajată de cineva cu luna sau cu anul, pentru a munci în gospodăria (în casa, în prăvălia) acestuia, fiind retribuită în bani sau în natură. V. servitor, argat, rîndaș. Hotărîse să plece slugă unde-o nimeri, cu nevastă cu tot. VORNIC, P. 20. Slugi începură a umbla cu băuturi răcoritoare. SADOVEANU, O. VII 89. Dionis s-a băgat iar slugă la prăvălie. GALACTION, O. I 85. Decît slugă la ciocoi, Mai bine cioban la oi. ANT. LIT. POP. I 14. ◊ (Învechit și popular, m.) S-au ascuns sub o lespede sub mare, anume numai ca pe bietul slugă să-l piardă. BOTA, P. 87. Dar el te iubește oare? l-a-ntrebat sluga cel prost. PANN, P. V. II 94. ◊ Expr. A ajunge slugă la dîrloagă v. dîrloagă. ♦ Fig. Persoană subordonată alteia și obligată (din cauza condițiilor sociale în care se află) să-i execute voința. În societatea feudală... artistul era în plină atîrnare, sluga, robul unui papă ori al unui duce. GHEREA, ST. CR. I 231. 2. Fig. Persoană care reprezintă sau apără orbește interesele altuia, în schimbul unor avantaje materiale. Dima, încuviințînd încă o dată buna rînduială cu care se apărau prietenii lui din Pașcani împotriva slugilor stăpînirii, a putut povesti mai departe. GALAN, Z. R. 290. Mie nu-mi priește, și țării nu-i doresc Un domn, supusă slugă a craiului leșesc. ALECSANDRI, T. II 74. 3. (Învechit, de obicei întregit prin «dumitale» sau «dumneavoastră») Formulă de salut sau de răspuns la salut. Cine-a întîlnit vreodată în calea sa un popă îmbrăcat cu straie sărăcuțe... mergînd cu pas rar, încet și gînditor, răspunzînd îndesat «sluga dumitale» cui nu-l trecea cu vederea...! CREANGĂ, A. 133. Bună ziua, jupîne... – Sluga d-voastră. CONTEMPORANUL, III 821. 4. (Învechit) Slujitor înarmat de pe lîngă casa sau din suita unui boier. Banul Mărăcină... A plecat în lungă cale Cu ceata slugilor sale Și cu cincizeci de voinici Adunați toți de pe-aici. ALECSANDRI, P. II 82. [Andrei] văzu trecînd pe dinainte-i un arap negru, purtînd în mînă o coasă grozavă. El întrebă cine are o slugă cu un chip așa de neplăcut. BĂLCESCU, O. II 392. La capu-i străjuiește Pandelaș, un grec voinic Cu pistoale sub ilic, Slugă veche și iubită De stăpînu-i dăruită. ALECSANDRI, P. P. 135.

slúgă s. f., g.-d. art. slúgii; pl. slugi

slúgă s. f., g.-d. art. slúgii; pl. slugi

SLÚGĂ s. 1. servitor, om de serviciu, (astăzi rar) serv, (rar) slujitor, (înv.) poslușnic. 2. servitoare, slujnică, femeie de serviciu, (livr.) servantă, (reg.) jupâneasă, (fam.) mariță. 3. rândaș, servitor. 4. argat, (înv. și reg.) curtean, (prin Transilv.) biris, (înv.) celednic.

SLÚGĂ s. v. trăgătoare.

Slugă ≠ stăpân

slúgă (-gi), s. f. – 1. Servitor, argat. – 2. Descălțător, trăgătoare. – 3. Suport, capră de susținere al capătului liber de la tăblia așezată pe tejgheaua tîmplarului. – Var. Trans. sclugă. Sl. sluga (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Conev 59), cf. mag. szolga. – Der. slugarnic (var. slugar, slugăresc), adj. (servil); slugărnicie, s. f. (servilism); slugărnici, vb. (a munci ca slugă; a se purta servil); slugoi, s. m. (servitor; om slugarnic0; slugări, vb. (a fi slugă, a munci ca slugă); slugărie, s. f. (condiție de slugă, ploconeală); slugărime (var. slugăret), s. f. (slujitorime). Cf. sluji, solgăbirău.

SLÚGĂ ~gi f. 1) Persoană angajată la stăpân mai ales pentru treburi casnice; servitor. 2) fig. Persoană devotată altei persoane sau unei cauze. /<sl. sluga

slugă m. servitor: cum e sluga și stăpânul PANN. [Slav. SLUGA].

slúgă f., pl. ĭ (vsl. sîrb. bg. sluga, slugă, rus. slugă; ung. szolga).Servitor (bărbat orĭ femeie): cum e stăpînu, și sluga; în nădejdea slugii, dat de fundu pungiĭ (Prov.). Unealtă de tras cizmele din picioare (o scândurică așezată oblic și care, la capătu de sus, are o deschizătură în care puĭ călcîĭu și tragi, pe cînd cu cel-lalt picĭor apeșĭ pe scîndurică).

slugă s. v. TRĂGĂTOARE.

SLUGĂ s. 1. servitor, om de serviciu, (astăzi livr.) serv, (rar) slujitor, (înv.) poslușnic. 2. servitoare, slujnică, (livr.) servantă, (reg.) jupîneasă, (fam.) mariță. 3. rîndaș, servitor. 4. argat, (înv. și reg.) curtean, (prin Transilv.) biriș, (înv.) celednic.

SLUGĂ subst. și a SLUJI vb. 1. Sluga, Andriaș (16 A I 317). 2. Slugan (Moț). 3. Sluj/ăscul (Dm); -ești s. (ib). 4. Slujitoru, fam. din Gorîna (Acte Sc).

a se tocmi slugă fără simbrie expr. a munci din greu pentru cineva fără nici un profit.