slava cercheză definitie

35 definiții pentru slava cercheză

SLAV, -Ă, slavi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană originară sau locuitor din Rusia, Ucraina, Bielorusia, Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Serbia; slavon (1). 2. Adj. Care aparține slavilor (1), care se referă la slavi; slavic, slavonesc, slavon (2), slavonicesc. ◊ Limba slavă (și substantivat, f.) = a) limba slavonă; b) fiecare dintre limbile popoarelor slave (2). ♦ (Substantivat, f.; în sintagma) Slavă veche (bisericească) = limba textelor slave religioase (traduceri slave din cărțile grecești de cult din sec. IX-XI). – Din fr. slave.
SLÁVĂ, slăvi, s. f. 1. (Mai ales la sg.) Glorie, faimă, renume. ♦ Laudă, preamărire, proslăvire. ◊ Expr. Slavă Domnului sau slavă ție, Doamne! exclamație prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru. 2. Înaltul cerului, văzduh. ◊ Expr. A ridica casa în slavă = a face zgomot, tărăboi. 3. (Bis.) Măreție, grandoare a divinității. 4. (Înv; construit cu dativul; cu valoare de prepoziție) Grație..., datorită..., mulțumită... – Din sl. slava.
SLAV, -Ă, slavi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Rusiei, Ucrainei, Bielorusiei, Poloniei, Bulgariei, Cehiei, Slovaciei, Serbiei etc. sau care este originară de acolo; slavon (1); (la m. pl.) popor care locuiește în aceste state. 2. Adj. Care aparține slavilor (1), care se referă la slavi; slavic, slavonesc, slavon (2), slavonicesc. ◊ Limba slavă (și substantivat, f.) = a) limba slavonă; b) fiecare dintre limbile popoarelor slave (2). ♦ (Substantivat, f.; în sintagma) Slavă veche (bisericească) = limba textelor slave religioase (traduceri slave din cărțile grecești de cult din sec. IX-XI). – Din fr. slave.
SLÁVĂ, slăvi, s. f. 1. (Mai ales la sg.) Glorie, faimă, renume. ♦ Laudă, preamărire, proslăvire. ◊ Expr. Slavă Domnului sau slavă ție, Doamne! = exclamație prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru. 2. Înaltul cerului, văzduh. ◊ Expr. A ridica casa în slavă = a face zgomot, tărăboi. 3. (Bis.) Măreție, grandoare a divinității. 4. (Înv.; construit cu dativul; cu valoare de prepoziție) Grație..., datorită..., mulțumită... – Din sl. slava.
SLAV2, -Ă, slavi, -e, s. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a republicilor sovietice rusă, ucraineană, bielorusă și a Poloniei, Bulgariei, Cehoslovaciei și Iugoslaviei.
SLAV1, -Ă, slavi, -e, adj. Al slavilor, propriu slavilor. Limbă slavă.
SLÁVĂ, slăvi, s. f. 1. (Rar, la pl.) Glorie, faimă, renume (pe care îl cîștigă cineva datorită calităților sau meritelor sale deosebite). Dar la ce mi-s bune sînge, neam, străbuni și nume?... La ce mi-e slava? Anca mea să mă iubească! Și de mi s-ar da domnia – dac-aceasta s-ar putea! – Eu m-aș lepăda de dînsa, ca să fiu cu Anca mea. DAVILA, V. V. 25. Da bună ar fi și aceea, cînd ar avea cineva un fecior, care să facă podul și să ia pe fata împăratului, că știu c-ar încăleca pe nevoie și, doamne, mare slavă ar mai dobîndi în lume! CREANGĂ, P. 78. Civilizația [romană] se stinsese, și acum nu se mai vedea nici urma acelor arte și științe, în care stătuseră slava Greciei și puterea Romei. BĂLCESCU, O. I 11. ♦ Laudă, preamărire pentru merite sau pentru fapte eroice. În turnuri clopotele de aramă prinseră a cînta slava celui mai nou biruitor. SADOVEANU, O. VII 155. ◊ Expr. Slavă (sau slava) domnului sau slavă ție doamne! = exclamație (de obicei cu sensul religios atenuat sau șters) prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru sau pentru o situație bună; har domnului! Slavă domnului, nu ești nici orb, nici ciung, nici cocoșat. STANCU, D. 7. Lemne, slava domnului, sînt deajuns și de-ntrecut, în pădure. CREANGĂ, P. 126. 2. (Uneori precizat prin «cerului») Înaltul cerului, tăria cerului, văzduh. Au descărcat spre slăvi pistoale. STANCU, D. 76. I se părea că visează și că plutește ca un fulg în slăvile deschise. GALACTION, O. I 322. E vară... și slava-i senină, și-ți pare Abisuri albastre al apelor fund. NECULUȚĂ, Ț. D. 65. Ciocîrlanul zbură în slava cerului. POPESCU, B. III 124. ◊ Fig. Adevărata plăcere o aflam în vorbă, în taifasul ce îmbrățișa numai lucruri frumoase: călătoriile, artele, literele, istoria – istoria mai ales – plutind în seninătatea slăvilor academice. M. I. CARAGIALE, C. 24. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) v. ridica (III 3). (Rar) A ridica casa în slavă = a face zgomot, tărăboi, zarvă mare. Cînd mama nu mai putea de obosită, și se lăsa cîte oleacă ziua să se odihnească, noi băieții, tocmai atunci ridicam casa în slavă. CREANGĂ, A. 37. 3. (Bis.; învechit și arhaizant, ca atribut al divinității) Măreție, strălucire, splendoare. Care cu multă frică stau înaintea slavei domnului. TEODORESCU, P. P. 389. 4. (Învechit, cu valoare de prepoziție, construit cu dativul) Grație, datorită, mulțumită. Mîna omului, slavă experienței practice, săpa un puț în tărîmul sub care se afla mina de sare. BOLINTINEANU, O. 432. Slavă bunătăților domnului Tiso... am făcut un norocit drum. KOGĂLNICEANU, S. 16.
slav adj. m., s. m., pl. slavi; adj. f., s. f. slávă, pl. sláve
slávă1 (glorie, preamărire, înaltul cerului) s. f., g.-d. art. slắvii; pl. slăvi
slávă2 (limbă) s. f., g.-d. art. slávei
slav s. m., adj. m., pl. slavi; f. sg. slávă, g.-d. art. slávei, pl. sláve
slávă (limba) s. f., g.-d. art. slávei
slávă (glorie, preamărire, înaltul cerului) s. f., g.-d. art. slăvii; pl. slăvi
SLAV s., adj. 1. s. slavon, (înv.) șcheau. (Vechii ~.) 2. adj. slavon, slavonesc, (livr.) slavic. (Populații ~.)
SLÁVĂ prep. v. datorită, grație, mulțumită.
SLÁVĂ s., interj. I. 1. s. v. glorificare. 2. s. cinste, cinstire, elogiu, glorie, laudă, mărire, omagiu, preamărire, preaslăvire, proslăvire, slăvire, (înv.) mărie, pohfală, pohvalenie. (Aduceți ~ eroilor patriei.) 3. s. glorie, grandoare, măreție, mărire, splendoare, strălucire, (înv.) mărie, mărime. (Trecutul plin de ~.) 4. s. binecuvântare, glorificare, laudă, mărire, preamărire, preaslăvire, proslăvire, slăvire. (~ vremurilor noastre.) 5. interj. v. osana! 6. s. (BIS.) har, mulțumire, mulțumită. (Aducea ~ divinității.) II. s. aer, atmosferă, cer, spațiu, văzduh, zări (pl.), (livr. fig.) eter, tărie. (S-a ridicat în ~.)
SLAV, -Ă adj., s. m. f. (individ) care aparține unei comunități de triburi din marea familie a popoarelor de limbă indo-europeană, grupul satem. ♦ limbi ~e = ansamblu de limbi indo-europene, vorbite de slavi, în Europa de est și centrală. ◊ (s. f.) slavă veche = limba slavilor din estul Pen. Balcanice. (< fr. slave)
slávă (-ắvi), s. f.1. Glorie, onoare, exaltare, preț. – 2. Fericire. – 3. Văzduh, cer. Sl. slava (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Cihac, II, 347). – Der. slăvi, vb. (a glorifica, a exalta, a înălța), din sl. slaviti; slăvitor, adj. (cîntec de glorie, Te Deum), din sl. slavoslovije, după gr. δοξολογία; slavoslovi, vb. (a cînta imnuri), din sl. slavosloviti, înv.; proslăvi, vb. (a glorifica; a preamări; refl., Mold., a se preamări), din sl. proslaviti; pravoslavie, s. f. (înv., orotodoxie), din sl. pravoslavije; pravoslavnic, adj. (ortodox), din sl. pravoslavinŭ.
SLAV1 ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană care face parte din marele grup de popoare înrudite din Europa, divizat în trei ramuri: de est (rușii, ucrainenii, bielorușii), de vest (polonezii, cehii, slovacii etc.) și de sud (bulgarii, sârbii, croații, slovenii etc.). /<fr. Slave
SLAV2 ~ă (~i, ~e) Care aparține slavilor. Limbi ~e. Cultură ~ă. /<fr. slave
SLÁVĂ1 ~e f. mai ales art.: ~a veche limba literară scrisă a slavilor (sec. IX-XI), formată pe baza traducerilor din cărțile grecești de cult. /<fr. slave
SLÁVĂ2 slăvi f. 1) Faimă de care se bucură cineva, datorită meritelor sale; strălucire; glorie. A se acoperi de ~. 2) Apreciere publică înaltă (a unei persoane sau a unui lucru) pentru calități deosebite; renume; popularitate; faimă; reputație. * ~a cerului bolta cerească. A ridica pe cineva în ~ (sau în slăvile cerului) a lăuda pe cineva peste măsură. [G.-D. slăvii] /<sl. slava
slav a. și m. se zice de una din marile rasse europene ce coprinde pe Ruși, Poloni, Cehi, Sârbi și Bulgari.
slavă f. 1. glorie: slavă Domnului; 2. cântare bisericească în lauda sfintei Treimi; 3. înălțime: ridicam casa în slavă CR.; slava cerului, empireu, eter: faptul zilei ’n slavă se repede EM. [Slav. SLAVA, glorie].
Slavi m. pl. 1. popor indo-european care numără, vr’o 160 mil. suflete și e împărțit în: Slavi occidentali (Venzi, Cehi, Slovaci, Poloni, Ruteni); Slavi orientali (Ruși), Slavi meridionali (Sloveni, Croați, Sârbi si Bulgari); 2. în special ramura Slavilor meridionali cari în sec. VI au ocupat Muntenia, Moldova și Basarabia: [Din germ. SKLAVE = SLAVE, termen aplicat mai întâi captivilor slavi reduși în servitute de Oton cel Mare], V. Șchiai. În urma răsboiului mondial (1919), cele mai multe popoare slave, înainte sub stăpânirea Austriei si a Rusiei, au devenit republici independente (Ceco-Slovachia și Polonia) sau și-au îndoit teritoriul regatului (Iugo-Slavia).
*slav, -ă s. (V. șcheaŭ). Persoană din familia Slavilor. Adj. De Slav, al Slavilor: limba slavă. – Slaviĭ îs un popor aric de vre-o 100,100,000 și se întind de la hotarele Italiiĭ pînă la Uralĭ și se revarsă și pe o mare parte a Siberiiĭ și Tatariiĭ. Ei se împart în treĭ grupe: Slaviĭ occidentalĭ (Polonĭ, Cehĭ, Slovacĭ, Venzĭ saŭ Lusacienĭ, care-s catolicĭ), Slaviĭ orientalĭ saŭ Rușiĭ (Moscovițĭ saŭ Rușĭ Marĭ, Rutenĭ saŭ Rușĭ Micĭ și Rușĭ Albĭ, care-s ortodocșĭ). Slaviĭ meridionalĭ (Bulgarĭ, Sîrbĭ și Muntenegrenĭ, care-s ortodocșĭ, și Croațĭ și Slovenĭ, care-s catolicĭ). Româniĭ ĭ-au numit „Slovenĭ”, nume pe care l-au dat Slavilor meridionalĭ care, în sec. VI, au ocupat Țara Românească și Moldova (cu Basarabia și Bucovina). V. Șcheaŭ.
slávă f., pl. e (vsl. sîrb. bg. rus. sláva). Glorie. A se ridica în slavă saŭ în slava ceruluĭ, a se ridica foarte sus în aer, în eter. Slavă Domnuluĭ, mulțumim luĭ Dumnezeŭ: banĭ, slavă Domnuluĭ, avem berechet; slavă Domnuluĭ că m’am vindecat! – În nord slava Domnuluĭ.
SLAV s., adj. 1. s. slavon, (înv.) șcheau. (Vechii ~.) 2. adj. slavon, slavonesc, (livr.) slavic. (Populații ~.)
sla prep. v. DATORITĂ. GRAȚIE. MULȚUMITĂ.
SLA s., interj. I. 1. s. elogiere, glorificare, lăudare, mărire, preamărire, preaslăvire, proslăvire, slăvire, (rar) apoteoză, exaltare, (înv.) prealăudare, preaslăvie, sărbătorire. (~ a unui erou.) 2. s. cinste, cinstire, elogiu, glorie, laudă, mărire, omagiu, preamărire, preaslăvire, proslăvire, slăvire, (înv.) mărie, pohfală, pohvalenie. (Aduceți ~ eroilor patriei.) 3. s. glorie, grandoare, măreție, mărire, splendoare, strălucire, (înv.) mărie, mărime. (Trecutul plin de ~.) 4. s. binecuvîntare, glorificare, laudă, mărire, preamărire, preaslăvire, proslăvire, slăvire. (~ vremurilor noastre.) 5. interj. (BIS.) mărire!, osana! (~ întru cei de sus!). 6. s. (BIS.) har, mulțumire, mulțumită. (Aducea ~ divinității.) II. s. aer, atmosferă, cer, spațiu, văzduh, zări (pl.), (livr. fig.) eter, tărie. (S-a ridicat în ~.)
AVE CAESAR (IMPERATOR), MORITURI TE SALUTANT! (lat.) slavă ție, Cezar (împărate), cei ce merg la moarte te salută! – Suetoniu, „De vita XII Caesarum”, 4. Omagiu rostit de gladiatori în fața lojii imperiale, la Roma, înainte de începerea luptelor în arenă.
MACTE, NOVA VIRTUTE, PUER SIC ITUR AD ASTRA (lat.) slavă ție, copile, pentru noua ta faptă de vitejie, așa se ajunge la stele – Vergiliu, „Eneida”, IX, 641. Cuvinte de îmbărbătare pe care Apolo le adresează lui Ascanius, în războiul troienilor cu latinii. P. ext. Îndemn la o acțiune hotărâte, ieșită din comun.
SLAVA CERCHEZĂ, com. în jud. Tulcea, situată în pod. Babadag, pe cursul superior al râului Slava; 2.644 loc. (2005). Expl. de calcar. Pe terit. satului Slava Rusă au fost descoperite urmele unei așezări urbane romano-bizantine, fortificate (sec. 2-7), cunoscută sub numele Libida (Libidion polis). În satul Slava Rusă se află două mănăstiri aparținând cultului creștin de rit vechi, una de călugări – Uspenia (Adormirea Maicii Domnului) înființată în sec. 17 și alta de maici – Vovidenia (Intrarea în Biserică a Maicii Domnului). Mănăstirea Uspenia a fost înființată în sec. 17. Biserica actuală a mănăstirii Uspenia a fost construită în anii 1860-1883, pe locul vechii biserici de lemn, renovată și pictată în 1996-1997. Mănăstirea Vovidenia a fost întemeiată în sec. 17 de câțiva călugări ruși, care au adus de la Kazan icoana Maicii Domnului de la care provine denumirea mănăstirii. Aflată în părăsire la sfârșitul sec. 18, mănăstirea Vovidenia a fost reînființată de o văduvă bogată din Rusia, care a venit aici împreună cu slujnica ei și cu câteva maici. Distruse de inundație în 1850, chilia și biserica au fost refăcute pe un loc, mai înalt, ferit de inundații.
SLAV, -Ă adj. (cf. fr. slave): în sintagmele filologie slavă și limbă slavă (v.).
SLAVĂ s. f. (< adj. slav, -ă, cf. fr. slave): limbă vorbită de oricare din populațiile sau popoarele slave dispărute (polabi) sau existente (ruși, bieloruși, ucraineni, polonezi, sorabi, venzi, cehi, slovaci, bulgari, macedoneni, sârbi, sârbi lusacieni, croați și sloveni). ◊ ~ comúnă: limbă vorbită de populațiile slave care locuiau în mileniul al II-lea î.e.n. teritoriile dintre Nipru, Oder și Marea Baltică; limbă de bază a tuturor limbilor slave. A avut o evoluție îndelungată de la separarea ei de indo-europeana comună. După secolele al IV-lea – al III-lea î.e.n. triburile slave care ocupau teritoriul dintre Vistula și Nipru (teritoriu de bază al slavei comune) s-au deplasat în două mari grupuri: unul spre apus și altul spre răsărit. Limba slavă comună s-a diversificat astfel mai întâi în două mari dialecte: cel de apus, din care au apărut limbile slave de apus (polona, ceha, slovaca, sârba lusaciană, soraba și polaba) și cel de răsărit, din care au apărut limbile slave de răsărit (rusa, ucraineana și bielorusa) și cele de sud (sârbo-croata, slovena, bulgara și macedoneana). Structura s. comune (mai ales ca pronunțare) se păstrează cel mai bine în limba sârbo-croată. ◊ ~ véche (denumire privită din punctul de vedere al istoriei limbii române, deși atât rușii, cât și bulgarii vorbesc despre s. veche ca despre limba de bază a celor două limbi neoslave): limbă slavă vorbită de triburile slave meridionale din momentul contactului acestora cu românii (secolul al VI-lea e. n.) și până când se termină epoca de delimitare lingvistică în Balcani și bilingvismul slavo-român (secolul al XIII-lea e. n.). Ea a influențat limba română mai ales în domeniul vocabularului (ponderea elementului slav este aici de circa 20%); printre faptele de limbă socotite de cercetători a fi influență slavă veche în limba română amintim: iodizarea lui e, apariția fonemului h, vocativului în -o, modul de formare a numeralelor cardinale de la 11 la 19, scurtarea infinitivului, extinderea diatezei reflexive, prefixele ne- și răz- și sufixele -eală, -nic și -iște. Existența acestor elemente (inclusiv a celor lexicale din s. veche), a unor elemente lexicale provenite din limbile slave vecine în limba română și a unor elemente lexicale române în aceste limbi – pe baza vechiului bilingvism slavo-român, a vecinătății istorice dintre popoarele și țările respective – i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență a limbii slave vechi și a limbilor neoslave asupra limbii române și, invers, despre o influență a limbii române asupra limbilor neoslave vorbite în jurul țării noastre (bulgară, sârbo-croată, ucraineană, rusă, slovacă și cehă). v. influénță.

slava cercheză dex