SLAV, -Ă, slavi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană originară sau locuitor din Rusia, Ucraina, Bielorusia, Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Serbia; slavon (1). 2. Adj. Care aparține slavilor (1), care se referă la slavi; slavic, slavonesc, slavon (2), slavonicesc. ◊ Limba slavă (și substantivat, f.) = a) limba slavonă; b) fiecare dintre limbile popoarelor slave (2). ♦ (Substantivat, f.; în sintagma) Slavă veche (bisericească) = limba textelor slave religioase (traduceri slave din cărțile grecești de cult din sec. IX-XI). – Din fr. slave.

SLAV, -Ă, slavi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Rusiei, Ucrainei, Bielorusiei, Poloniei, Bulgariei, Cehiei, Slovaciei, Serbiei etc. sau care este originară de acolo; slavon (1); (la m. pl.) popor care locuiește în aceste state. 2. Adj. Care aparține slavilor (1), care se referă la slavi; slavic, slavonesc, slavon (2), slavonicesc. ◊ Limba slavă (și substantivat, f.) = a) limba slavonă; b) fiecare dintre limbile popoarelor slave (2). ♦ (Substantivat, f.; în sintagma) Slavă veche (bisericească) = limba textelor slave religioase (traduceri slave din cărțile grecești de cult din sec. IX-XI). – Din fr. slave.

SLAV2, -Ă, slavi, -e, s. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a republicilor sovietice rusă, ucraineană, bielorusă și a Poloniei, Bulgariei, Cehoslovaciei și Iugoslaviei.

SLAV1, -Ă, slavi, -e, adj. Al slavilor, propriu slavilor. Limbă slavă.

slav adj. m., s. m., pl. slavi; adj. f., s. f. slávă, pl. sláve

slav s. m., adj. m., pl. slavi; f. sg. slávă, g.-d. art. slávei, pl. sláve

SLAV s., adj. 1. s. slavon, (înv.) șcheau. (Vechii ~.) 2. adj. slavon, slavonesc, (livr.) slavic. (Populații ~.)

SLAV, -Ă adj., s. m. f. (individ) care aparține unei comunități de triburi din marea familie a popoarelor de limbă indo-europeană, grupul satem. ♦ limbi ~e = ansamblu de limbi indo-europene, vorbite de slavi, în Europa de est și centrală. ◊ (s. f.) slavă veche = limba slavilor din estul Pen. Balcanice. (< fr. slave)

SLAV1 ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană care face parte din marele grup de popoare înrudite din Europa, divizat în trei ramuri: de est (rușii, ucrainenii, bielorușii), de vest (polonezii, cehii, slovacii etc.) și de sud (bulgarii, sârbii, croații, slovenii etc.). /<fr. Slave

SLAV2 ~ă (~i, ~e) Care aparține slavilor. Limbi ~e. Cultură ~ă. /<fr. slave

slav a. și m. se zice de una din marile rasse europene ce coprinde pe Ruși, Poloni, Cehi, Sârbi și Bulgari.

Slavi m. pl. 1. popor indo-european care numără, vr’o 160 mil. suflete și e împărțit în: Slavi occidentali (Venzi, Cehi, Slovaci, Poloni, Ruteni); Slavi orientali (Ruși), Slavi meridionali (Sloveni, Croați, Sârbi si Bulgari); 2. în special ramura Slavilor meridionali cari în sec. VI au ocupat Muntenia, Moldova și Basarabia: [Din germ. SKLAVE = SLAVE, termen aplicat mai întâi captivilor slavi reduși în servitute de Oton cel Mare], V. Șchiai. În urma răsboiului mondial (1919), cele mai multe popoare slave, înainte sub stăpânirea Austriei si a Rusiei, au devenit republici independente (Ceco-Slovachia și Polonia) sau și-au îndoit teritoriul regatului (Iugo-Slavia).

*slav, -ă s. (V. șcheaŭ). Persoană din familia Slavilor. Adj. De Slav, al Slavilor: limba slavă. – Slaviĭ îs un popor aric de vre-o 100,100,000 și se întind de la hotarele Italiiĭ pînă la Uralĭ și se revarsă și pe o mare parte a Siberiiĭ și Tatariiĭ. Ei se împart în treĭ grupe: Slaviĭ occidentalĭ (Polonĭ, Cehĭ, Slovacĭ, Venzĭ saŭ Lusacienĭ, care-s catolicĭ), Slaviĭ orientalĭ saŭ Rușiĭ (Moscovițĭ saŭ Rușĭ Marĭ, Rutenĭ saŭ Rușĭ Micĭ și Rușĭ Albĭ, care-s ortodocșĭ). Slaviĭ meridionalĭ (Bulgarĭ, Sîrbĭ și Muntenegrenĭ, care-s ortodocșĭ, și Croațĭ și Slovenĭ, care-s catolicĭ). Româniĭ ĭ-au numit „Slovenĭ”, nume pe care l-au dat Slavilor meridionalĭ care, în sec. VI, au ocupat Țara Românească și Moldova (cu Basarabia și Bucovina). V. Șcheaŭ.

SLAV s., adj. 1. s. slavon, (înv.) șcheau. (Vechii ~.) 2. adj. slavon, slavonesc, (livr.) slavic. (Populații ~.)

SLAVA CERCHEZĂ, com. în jud. Tulcea, situată în pod. Babadag, pe cursul superior al râului Slava; 2.644 loc. (2005). Expl. de calcar. Pe terit. satului Slava Rusă au fost descoperite urmele unei așezări urbane romano-bizantine, fortificate (sec. 2-7), cunoscută sub numele Libida (Libidion polis). În satul Slava Rusă se află două mănăstiri aparținând cultului creștin de rit vechi, una de călugări – Uspenia (Adormirea Maicii Domnului) înființată în sec. 17 și alta de maici – Vovidenia (Intrarea în Biserică a Maicii Domnului). Mănăstirea Uspenia a fost înființată în sec. 17. Biserica actuală a mănăstirii Uspenia a fost construită în anii 1860-1883, pe locul vechii biserici de lemn, renovată și pictată în 1996-1997. Mănăstirea Vovidenia a fost întemeiată în sec. 17 de câțiva călugări ruși, care au adus de la Kazan icoana Maicii Domnului de la care provine denumirea mănăstirii. Aflată în părăsire la sfârșitul sec. 18, mănăstirea Vovidenia a fost reînființată de o văduvă bogată din Rusia, care a venit aici împreună cu slujnica ei și cu câteva maici. Distruse de inundație în 1850, chilia și biserica au fost refăcute pe un loc, mai înalt, ferit de inundații.

SLAV, -Ă adj. (cf. fr. slave): în sintagmele filologie slavă și limbă slavă (v.).

SLAV, -Ă inexplicabil ca etnic, slavii vechi fiind cunoscuți sub numele de Șchei Slav se mai poate explica din terminația legată de multe nume împrumutate ca: Vladislav, Radoslav etc. și simplu cлaвъ (Mikl. Lexicon) sau din subst. slavă < cлaвa „glorie”; cf. și srb. Slavolub (Rad 82 p. 135). Slav (Dm; Cat; 16 B I 60; Vr C); – cu frații săi Stan, Pătru... (Div 375); – țig. 1509 (Paș); 16 B I 362); Slavul Dobro, tribun în Zara an. 969, dalmatin (Iorga II 337); – fiul lui Badea Ciutin 1445 (Ț-Rom 209); – unchiaș din Vărbilău 1763 (BCI IX 125); – din Vlădești (BCI III 95) 2. Slăvulea (16 B III 180). 3. Slava f., ard. (Paș); – soră cu Sora (16 B III 99). 4. Slave act.; Slăv/ea (17 B III 147); -escu; -ești, -eni, -uța, -eanca ss. 5. + -ei: Slăvei b. (G Ștef; 13 – 15 B 140; 16 B IV 176), cf. și blg. cлaвeй „privighetoare”. 6. Slăvița f. (P2; 17 B I 384). 7. + -ciu: Slaviciu Vătășescu (IO 214); -l zis și Slabciul 1525, 1545 (Gorj 269); Slăvcescu, M., act, (L Pl 356). 8. + suf. -ici: Slavici fam. în Făgăraș (Paș); – Ioan, scriitorul. 9. + suf. -ilă: Slăvilă (16 B II 165; Giur 78); – pren. (Tec II); Slăvilești s (Ț-Rom 263). 10. + suf. -it: Slăvit/escu, (Î Div); – Ioan olt. (Sd XV 330; AO VI 309); -ești s., sau din part. perf. slăvit < vb. a slăvi. 11. + suf. -na: (ca în Dragna): Slavna f 1575 (AO XXII 29; 16 B I 59; RI X 128); – f 1470 (BCI IX 22); – fata Frosinei (16 A I 81). 12. Cu vn > mn, ca în rîvni > rîmni: Slamna f (P2; P4; P Bor 20-e, 123776, 107); – fiica lui Filipescu (IO 54). 13. Slămnoiu, M. (VM). 14. Prob. cu i epentetic Slăminești, v. Slam 3. 15. + suf. -mir: Slavomir (17 B IV 218). 16. + suf. -ui: Slăvui/u iuzbașă (17 B I 182); -a fam. ard. 1726 (Paș).