SĂRMÁN, -Ă, sărmani, -e, adj. 1. Lipsit de bunurile materiale necesare vieții; sărac. Nu crede tu că scapi, că nu ești sărman, cum zici. DUMITRIU, N. 161. Mă vede că-s o văduvă sărmană și c-o casă de copii. CREANGĂ, P. 28. ◊ (Substantivat) Mîncarea lui să fie ca a unui sărman supus al împărăției. SADOVEANU, D. P. 19. Soțul tău se vede după față că e un sărman și el. VISSARION, B. 183. Lumea întreagă are tot o poveste... strîmbătatea care se lăcomește la bunul altuia și sărmanul care sfarmă funia ce-l strînge. RUSSO, O. 28. 2. (Regional) Orfan. Cănuță a rămas sărman de părinți tocmai cînd se făcuse copil de-nvățătură. CARAGIALE, O. I 323. 3. (Exprimă o stare afectivă, de obicei compătimire, față de cineva sau de ceva) Biet, sărac, nenorocit. De atunci sărmanul Stoicea crescuse pe la pragurile tuturor, – copil din flori și de pripas. GALACTION, O. I 45. Din sărmana noastră viață, am dura roman întreg. EMINESCU, O. I 157. O sărmană păsărică a picat moartă sub stejar. ODOBESCU, S. III 36. Să poci trece Dunărea La sărmana mîndruța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 131. ◊ (Substantivat) Am fost să-mi văd ocolul meu de vite. – Sărmanele, duc lipsă de nutreț. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 20. Ar trebui să avem milă de dînșii, că și ei, sărmanii, sînt oameni. CREANGĂ, P. 209. Căpitane Pavele, Unde-ți duci cătanele? – Da, la foc, sărmanele! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. – Variante: sărimán, -ă (NEGRUZZI, S. I 146, RUSSO, S. 131), sirimán, -ă (ISPIRESCU, U. 107), sîrmán, -ă (KOGĂLNICEANU, S. 65, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 433) adj.