singular definitie

19 definiții pentru singular

SINGULÁR, -Ă, singulari, -e, adj. 1. (Gram.; în sintagmele) Număr singular (și substantivat, n.) = categorie gramaticală care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe, de obiecte etc. Persoana întâi (sau a doua, a treia) singular = persoană gramaticală care indică numărul singular (1). 2. Care aparține sau este caracteristic unui singur sau unui anumit exemplar dintr-o categorie, care se referă la un singur sau la un anumit exemplar dintr-o categorie; care se deosebește de alți indivizi, de alte fenomene etc. din aceeași categorie prin anumite trăsături distincte, individuale: care iese din comun în raport cu ceilalți indivizi, celelalte fenomene etc. din aceeași categorie; care este singur, izolat printre sau față de indivizii din aceeași categorie; care ocupă un loc aparte în cadrul aceleiași categorii; deosebit, aparte, neobișnuit; p. ext. ciudat, bizar, original. ◊ (Log.) Judecată singulară = judecată al cărei subiect este un nume individual. ♦ (Fil.; substantivat, n.; art.) Categorie care reflectă un singur exemplar dintr-o clasă de lucruri, în totalitatea însușirilor lui care îl deosebesc de celelalte lucruri din acea clasă; individual. – Din lat. singularis, fr. singulier.
SINGULÁRE TÁNTUM, singularia tantum, loc. adj. (Despre substantive) Care are numai formă de singular; care este defectiv de plural. – Loc. lat.
SINGULÁR, -Ă, singulari, -e, adj. 1. (Gram.; în sintagmele) Număr singular (și substantivat, n.) = categorie gramaticală care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe, de obiecte etc. Persoana întâi (sau a doua, a treia) singular = persoană gramaticală care indică numărul singular (1). 2. Care aparține sau este caracteristic unui singur sau unui anumit exemplar dintr-o categorie, care se referă la un singur sau la un anumit exemplar dintr-o categorie; individual; care se deosebește de alți indivizi, de alte fenomene etc. din aceeași categorie prin anumite trăsături distincte, individuale; care iese din comun în raport cu ceilalți indivizi, celelalte fenomene etc. din aceeași categorie; care este singur, izolat printre sau față de indivizii din aceeași categorie; care ocupă un loc aparte în cadrul aceleiași categorii; deosebit, aparte, neobișnuit; p. ext. ciudat, bizar, original. ◊ (Log.) Judecată singulară = judecată al cărei subiect este un nume individual. ♦ (Fil.; substantivat, n.; art.) Categorie care reflectă un singur exemplar dintr-o clasă de lucruri, în totalitatea însușirilor lui care îl deosebesc de celelalte lucruri din acea clasă; individual. – Din lat. singularis, fr. singulier.
SINGULÁR, -Ă, singulari, -e, adj. 1. (Gram.; în expr.) Număr singular (și substantivat, n.) = categorie gramaticală care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe, obiecte etc. Din neputința de a generaliza, pluralul se exprima, în primele timpuri, cu alt cuvînt decît singularul. GRAUR, F. L. 169. Sîntem contra lui «ŭ», pe care îl socotim numai o împlutură de prisos, și nu l-am întrebuința decît ca să deosebim pluralul din singular. NEGRUZZI, S. I 348. Legătura părților unei fraze, singularul și pluralul sînt astăzi științi a copiilor și nu se cere nici barbă, nici ani pentru a lor învățătură. RUSSO, S. 77. 2. (Franțuzism) Care nu seamănă cu alții, deosebit, aparte; neobișnuit, extraordinar; p. ext. ciudat, bizar, original. Octav era o fire singulară, dar pasul ce făcuse era atît de neașteptat, că toate încercările mele ca să-l explic rămîneau trudă stearpă. GALACTION, O. I 224. Era un exemplar, după părerea vînătorilor, cu totul singular. CAMIL PETRESCU, N. 95.
singulár adj. m., pl. singulári; f. singuláră, pl. singuláre
singuláre tántum loc. adj., pl. singulária tántum (-ri-a)
singulár adj. m., pl. singulári; f. sg. singuláră, pl. singuláre
SINGULÁR adj., s. 1. adj. v. individual. 2. adj., s. (GRAM.) (înv.) singuratic, singurit. (Numărul ~.) 3. adj. v. aparte. 4. adj. v. neobișnuit.
Singular ≠ plural
SINGULÁR, -Ă adj. 1. Care se referă, care privește pe unul singur. ◊ Număr singular (și s.n.) = categorie gramaticală care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe, de obiecte etc.; (log.) judecăți singulare = judecăți în care predicatul se enunță despre un nume individual. 2. Neobișnuit, extraordinar; unic, bizar. ♦ Rar, excelent, unic. // s.n. Categorie filozofică desemnând ceea ce aparține unui obiect sau proces, deosebindu-l de celelalte; individual. [< lat. singularis].
SINGULÁR, -Ă I. adj., s. n. (categorie gramaticală) care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe, de lucruri etc. II. adj. 1. care se referă, care privește pe unul singur. ♦ (log.) judecăți ~e = judecăți în care predicatul se enunță despre un nume individual. 2. deosebit, aparte, neobișnuit, extraordinar; unic. III. s. n. (fil.) categorie care desemnează ceea ce aparține unui obiect sau proces; individual (2). (< lat. singularis, fr. singulier)
SINGULÁRE TÁNTUM adj. (despre un substantiv) care are numai formă de singular; defectiv de plural. (< lat. singulare tantum)
SINGULÁR1 n. mai ales art. filoz. Categorie care reflectă un singur exemplar dintr-o clasă de lucruri. /<lat. singularis, fr. singulier
SINGULÁR2 ~ă (~i, ~e) 1) (despre trăsături, particularități) Care ține de un singur exemplar dintr-o clasă de elemente. ◊ Număr ~ categorie gramaticală care indică o singură persoană sau un singur lucru. 2) (despre ființe sau despre lucruri) Care are anumite trăsături distinctive specifice, individuale; unic în felul său. /<lat. singularis, fr. singulier
singular a. 1. Jur. individual: legate singulare; 2. bizar, extraordinar: e un fapt singular. ║ n. Gram. număr ce exprimă o singură ființă sau un singur lucru.
*singulár, -ă adj. (lat. singularis, d. singulus, singur). Individual, care se raportă la unu singur: luptă singulară (om cu om). Care nu seamănă cu alțiĭ, neobișnuit, extraordinar: aventură singulară. Bizar, ciudat, extravagant, original: om singular. Rar, distins: virtute, frumuseță singulară. Gram. Care dezignă o singură ființă orĭ un singur lucru: număru singular, formă singulară (V. plural). S. n., pl. e. Număru singular: singularu de la oameni e om. Adv. În mod singular.
SINGULAR adj., s. 1. adj. individual. (Un efort ~.) 2. adj., s. (GRAM.) (înv.) singuratic, singurit. (Numărul ~.) 3. adj. aparte, deosebit, individual, neobișnuit, special, (livr.) insolit. (Un caz ~.) 4. adj. bizar, ciudat, curios, excentric, extravagant, fantasmagoric, fantezist, inexplicabil, insolit, năstrușnic, neobișnuit, original, paradoxal, straniu, (livr.) abracadabrant, (rar) străin, (pop.) pidosnic, pocit, poznaș, (Mold.) deșănțat, (Transilv., Ban. și Olt.) șod, (înv.) ciudos, (grecism înv.) paraxin, (fam.) sanchiu, (fam. fig.) fistichiu, întors, sucit, trăsnit. (Ce chestie ~!)
SINGULÁR, -Ă adj. (< lat. singularis): în sintagma număr singular (v.).
SINGULÁR s. n. (< lat. singularis, cf. fr. singulier): unul din cele două aspecte (valori) ale categoriei gramaticale flexionare de număr, care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe, de obiecte sau de fenomene. El include toate variantele substantivelor admise de unul din contextele-tip: un om (un bec), o casă, om (bec), casă etc. ◊ ~ colectív: s. cu semnificație colectivă, folosit la numele de popoare în limbajul poetic. El corespunde figurii de stil denumită sinecdocă și se referă la folosirea s. în locul pluralului, ca în exemplul „Că steagul turcului se-nchină” (G. Coșbuc). Îl găsim și în proză: „Pre Lenski iar nu-i bine să-l puie crai, că franțuzul este departe...” (I. Neculce).

singular dex

Intrare: singular
singular adjectiv locuțiune adjectivală