sinecdocă definitie

2 intrări

11 definiții pentru sinecdocă

SINÉCDOCĂ, sinecdoce, s. f. Figură de stil care constă în lărgirea sau restrângerea sensului unui cuvânt prin folosirea întregului în locul părții (și invers), a particularului în locul generalului, a generalului în locul particularului, a materiei din care este făcut un lucru în locul lucrului însuși etc. [Acc. și: sinecdócă] – Din lat. synecdoche, ngr. sinekdohí, fr. synecdoque.
SINÉCDOCĂ, sinecdoce, s. f. Figură de stil care constă în lărgirea sau restrângerea sensului unui cuvânt prin folosirea întregului în locul părții (și invers), a particularului în locul generalului, a generalului în locul particularului, a materiei din care este făcut un lucru în locul lucrului însuși etc. [Acc. și: sinecdócă] – Din lat. synecdoche, ngr. sinekdohí, fr. synecdoque.
SINÉCDOCĂ, sinecdoce, s. f. Figură de stil care constă în extinderea sau în restrîngerea sensului unui cuvînt, întrebuințîndu-se numirea părții în loc de numirea întregului, a particularului în locul generalului, a materiei din care e făcut un lucru în locul lucrului însuși etc. sau a întregului în locul unei părți, a generalului în locul particularului etc. Printr-o sinecdocă putem folosi cuvîntul «pînză» în loc de «corabie».
!sinécdocă/sinecdócă s. f., g.-d. art. sinécdocei/sinecdócei; pl. sinécdoce/sinecdóce
sinecdócă s. f., g.-d. art. sinecdócei; pl. sinecdóce
SINECDÓCĂ s.f. Figură de stil care constă în restrângerea sau lărgirea sensului unui cuvânt folosindu-se partea pentru întreg, întregul pentru parte, genul pentru specie, specia pentru gen, singularul pentru plural etc. [Cf. fr. synecdoque, lat., gr. synecdoche].
SINÉCDOCĂ s. f. figură de stil constând în restrângerea sau lărgirea sensului unui cuvânt, folosindu-se partea pentru întreg, genul pentru specie, singularul pentru plural și invers, materia din care e făcut un lucru pentru lucrul însuși. (< fr. synecdoque, gr. synekdokhe)
SINECDÓCĂ ~ce f. Figură de stil care constă în extinderea sau restrângerea sensului unui cuvânt, substituindu-se denumirea întregului cu denumirea unei părți a acestuia și invers. /<lat. synecdoche, ngr. sinekdohí, fr. synecdoque
sinecdocă f. figură de retorică ce consistă a lua partea pentru tot, particularul pentru general, materia pentru obiectul fabricat și reciproc: fugar pentru cal, sabie pentru dușman, pânză pentru tablou.
*sinécdocă f., pl. e și ĭ (vgr. synekdohé. V. coledoc). Ret. O figură pin care se ĭa partea în loc de întreg, particularu îld. general, materia îld. obiectu fabricat și invers: a plăti un franc de căcĭulă (de persoană), fugar îld. cal, Turcu îld. Turciĭ, sticlă îld. garafă. – Și -ócă (după fr.).
sinecdocă (gr. synekdokhe „cuprindere la un loc”, „ceea ce se înțelege la un loc”), figură de substituție, generată de principiul contiguității materiale, prin care se denumește un obiect cu numele altuia aflat într-un raport de „cuprindere” organică, cum ar fi partea pentru întreg și invers, specia pentru gen și invers (A): „Și cosița ta bălaie o aduni la ochi plângând, Inimă făr’ de nădejde, suflete bătut de gând...” (Eminescu) Dacă amândoi termenii au același coeficient de plasticitate, substituirea se poate face reciproc, adică același termen poate avea și funcția de termen propriu și pe cea de termen figurat; dar de obicei atunci când „obiectul cuprinzător” este mai semnificativ, el devine termenul figurat specializat, fără ca substituția reciprocă să mai fie posibilă, și invers: „obiectul cuprins” fiind mai semnificativ, mai poetic, „obiectul cuprinzător” nu mai poate avea întrebuințare figurată. Astfel, în exemplul de mai sus, substantivele „inimă” și „suflet” substituie substantivul „iubită”, tocmai pentru că în context nu ar fi avut atâta pondere poetică. S. este, în exemplul de mai sus, o substituție ireversibilă.

sinecdocă dex

Intrare: sinecdocă
sinecdocă
Intrare: sinecdocă
sinecdocă substantiv feminin