sin definitie

24 definiții pentru sin

SIN1 s. m. (Înv. și reg.; particulă care precedă prenumele tatălui și intră în componența numelui de familie al copiilor) Fiu, fiul lui... – Din sl. synŭ.
SIN2 s. m. și n. v. sân.
SIN2 s. m. și n. v. sân.
SIN1 s. m. invar. (Înv. și reg.; particulă care precedă prenumele tatălui și intră în componența numelui de familie al copiilor) Fiu, fiul lui... – Din sl. synŭ.
SIN1 s. m. v. sîn.
SIN2 s. m. invar. (Astăzi popular) Particulă întrebuințată înaintea numelui de botez al tatălui și intrînd în componența numelui de familie al copiilor; fiul lui... Voinea sin Voinea a murit de curînd. STANCU, D. 46.
SÎN2, (1, 2, 3, 5, 6, 7) sînuri, s. n., și (4) sîni, s. m. 1. Parte a cămășii (sau a bluzei) care acoperă pieptul, formînd deasupra brîului crețuri, și în care se pot ține lucruri ca într-o pungă; spațiul dintre piept și cămașă (sau bluză), la omul încins. Fata coborî repede în pivniță și ieși cu sînul plin de mere. SADOVEANU, E, 124. Bietul Dionis, de unde să știe el că eu am în sîn o pungă cu aur! GALACTION, O. I 89. Niculaie ia scrisoarea, o bagă în sîn și pleacă cu dînsa la București. GHICA, S. A. 32. Seara vii, seara te duci Și nimica nu-mi aduci, Fără sînul plin de nuci; Tu le-aduci, Tu le mănînci! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 83. ◊ Expr. A crește (sau a încălzi, a ține) șarpele în (sau la) sîn sau a vîrî pe dracu-n sîn = a ajuta, a ocroti pe un nerecunoscător. A-i trece (cuiva) un șarpe (rece) prin sîn = a se înfiora de frică sau de spaimă. A fi (sau a umbla) cu frica în sîn v. frică. A sta (sau a fi) cu mîinile în sîn = a nu întreprinde nimic, a sta inactiv, a nu lucra. A stat cu mîinile-n sîn atîta vreme. GALAN, B. I 87. Boiangiu nici în pauză nu stătu cu mîinile în sîn. REBREANU, R. I 113. A băga (pe cineva) în sîn v. băga (I 1). A umbla (sau a fi) cu crucea-n sîn = a fi bun, cucernic, evlavios; (ironic) a fi fățarnic, ipocrit. Prea erai cu crucea-n sîn!... Iertai pe ucenici, pe simbriași și pe pungașii ăia de calfe cînd prăpădeau lucrurile. DELAVRANCEA, O. II 340. A fi (sau a se afla, a trăi ca) în sînul lui Avram (sau, rar, al lui dumnezeu) = a trăi bine, fericit. Mi s-a părut că mă aflu în sînul lui dumnezeu. CREANGĂ, A. 68. A-și scuipa (sau a-și stupi) în sîn = a face gestul de a scuipa, prin care superstițioșii cred că se pot feri de o primejdie sau că le va trece frica. Alții mai fricoși își stupeau în sîn. CREANGĂ, P. 233. ♦ Fundul plasei sau al năvodului, în formă de buzunar larg, în care se adună peștele. Plasa rămîne aici încrețită și formează sînul... năvodului. ANTIPA, P. 464. 2. Partea dinainte a corpului omenesc care se află între cele două brațe și care formează exteriorul bombat al pieptului; piept. De-a pururea aproape vei fi de sînul meu... Mereu va plînge apa, noi vom dormi mereu. EMINESCU, O. I 129. Pe sînul lui Făt-Frumos vedea cum înfloreau două stele albastre, limpezi și uimite – ochii miresei lui. id. N. 11. ◊ Fig. Niciodată el nu se simțise așa de dulce legănat pe sînul Brateșului. GANE, N. II 76. În zadar vuiește Cerna și se bate De-a ei stînci mărețe, vechi, nestrămutate Și-n cascade albe saltă pe-a lor sîn... ALECSANDRI, P. A. 73. ◊ Expr. (Rar) A muri cu zile-n sîn = a muri înainte de vreme. (Atestat în forma sin) Auzit-ați voi pe-aici De biet domnul Ștefăniță Ce-a fost om de mare viță, C-a murit cu zile-n sin, În cetate, la Hotin? ALECSANDRI, P. II 106. 3. Piept, inimă (socotite ca sediu al sentimentelor); suflet. Cu sînul plin de un fel de orgoliu, pășea hotărîtă, împinsă de un avînt eroic. BART, E. 250. Sfetnicii rîdeau în taină de tot ce Craiul vorbea, Dar în sînul lor mînie fără de capăt ardea. COȘBUC, P. II 126. De-ai pătrunde c-o privire Al meu sîn, Să vezi marea-i de mîhnire Și venin, Ai cunoaște-atuncea bine Traiul meu. EMINESCU, O. IV 21. Toată veselia din sînul tău să piară. ALECSANDRI, T. II 170. 4. Fiecare dintre cele două mamele ale femeii; cele două mamele ale femeii împreună. Nevasta se ridică în picioare, își pături pe ea catrința și-și strînse subt sîni bîrneața. SADOVEANU, B. 30. Sînii... tremură sub iile albe. REBREANU, I. 12. Părul ei cel galbăn ca aurul cel mai frumos cădea pe sînii ei albi și rotunzi. EMINESCU, N. 3. ◊ Expr. A fi bun ca sînul mamei = a fi foarte bun. ◊ Fig. Am trăit o mare parte din viața mea la sînul nevinovat al naturii. HOGAȘ, H. 106. 5. Locul din corpul femeii unde este zămislit și purtat copilul; pîntece. O mumă iubește fiul, căci este al ei sînge, Căci l-a purtat în sînu-i, căci este viața sa. BOLINTINEANU, O. 202. ◊ Fig. Cînd mă deșteptai și mi-aruncai privirile peste împrejurimi, firea întreagă mi se păru ca răsărită atunci, pentru întăiași dată, din sînul adînc al apelor creațiunii. HOGAȘ, M. N. 179. Din sînul vecinicului ieri Trăiește azi ce moare, Un soare de s-ar stinge-n cer, S-aprinde iarăși soare. EMINESCU, O. I 178. Cînd nențeleasa natură, din sînu-i cel roditor, Cu talentul poeziei naște pe un muritor... Hotărăște deodată și felul scrierii lui? ALEXANDRESCU, P. 47. 6. Parte interioară, interior, mijloc, centru, miez, adînc. Mormîntul proaspăt, negru, primi în sînul lui, pentru vecie, trupul acela pe care marea îl respinsese, aruncîndu-l la țărm. BART, E. 258. Aerul răcoros, plin de miresme, ce se ridica din sînul codrilor, îi străbătea adînc în piept. GANE, N. I 87. Ne mînă mereu pe cîmpul de bătaie, în mijlocul vînătoarii, în sînul codrilor. ODOBESCU, S. III 135. Soarele se ridica măreț din sînul valurilor. ALECSANDRI, O. P. 312. ◊ (În legătură cu cuvinte exprimînd colectivități) În sînul... = între..., în..., în interiorul..., în mijlocul..., în rîndurile... Din sînul... = dintre..., din mijlocul... 7. (Învechit, și în forma sin, adesea determinat prin «de mare») Golf. Ostroave a mării Atlantice în sinul Mexicului, care ostroave la un loc se numesc Vest-India. DRĂGHICI, R. 32. Odată, într-o dimineață, ieșind un pescar cu luntrișoara sa la pescuit, după obiceiul mesăriei sale, și întrînd într-un sîn de marea, își aruncă mreaja sa, cu nădejde că va prinde ceva vînat. GORJAN, H. I 40. – Pl. și: (4 n.) sînuri (MACEDONSKI, O. I 60). – Variantă: (Mold.; învechit) sin s. n. și m.
sin (fiu) (slav.) (înv., reg.) s. m.
sin (fiu) s. m. invar.
SIN s. v. cută, golf, încrețitură, pliu, șopron.
SIN- Element prim de compunere savantă cu semnificația „împreună”, „cu”. [Var. sim-. / < it. sin-, fr. syn-, cf. gr. syn].
SIN1-/SIL-/SIM- pref. „împreună, cu”. (< fr. syn-, syl-, sym-. cf. gr. syn)
SIN2(O)- elem. „(din) China”, „chinez”. (< fr. sin/o/-, cf. lat. Sina, China)
sin s. m. Fiul lui. – Var. sîn. Sl. synŭ (Cihac, II, 344), cf. bg., sb. sin. Termen de cancelarie, înv. (sec. XVII-XIX), fără uz oral.
sin m. pop. fiu (înlocuește numele familiei la țărani): Ion sin Gheorghe, Ilie sin Mitru. [Slav. SYNŬ, fiu].
*si-, *sim- și sin- (vgr. sýn, cu), prefix care corespunde cu lat con și care se întrebuințează în cuvintele greceștĭ, precum: si-logizm, sim-patie, sin-teză.
1) sin m. (vsl. rus. syn, fiu, bg. sîrb. sin; germ. sohn). Particulă care arată descendenta: Ion sin Mihai (Astăzĭ se zice maĭ mult despre Jidanĭ, de multe orĭ c’o nuanță de ironie: Leĭba sin Avrum, Mehălă sin Dudl, Nuhăm sin Ițic). V. zet.
3) *sin- prefix, V. si-.
2)* sin n., pl. urĭ (lat. sinus, sin, golf). 1. Golf. 2. (mlat. sinus, tradus după ar. jayb, „cută, încrețitură de haĭnă”, întrebuințat cu înț. geometric). Geom. Perpendiculară dusă de la o extremitate a arculuĭ la raza care trece pin cealaltă extremitate.
șin, V. peșin.
sin s. v. CUTĂ. GOLF. ÎNCREȚITURĂ. PLIU. ȘOPRON.
NARAM-SIN, rege al Akkadului (2272-2235 î. Hr.). Cel mai important urmaș al lui Sargon I. A purtat numeroase războaie cu elamiții și cu gutii, extinzând granițele statului de la Golful Persic până în Asia Mică.
Sin v. Sin Partea I și SÎN.
SIN, temă comună formată din terminația numelor: Eufrosin, Sisin(ie), Avxin(ie) și a celor care încep cu Sin: Sina, Sinetos, Sinesie etc.; s-a mai contaminat și cu slavul cьіиь „fiu”, termen folosit în actele vechi romînești, alături de brat „frate”, zet, etc., dar nu cu blg. синь „albastru”, greșit propus de Weigand ca etimon la blg. синo. Coincidențe: trac Sinus și Sinna din Ratiaria (OR I 535, 584). 1. Sin b., mold., munt. și olt. (Dm; Ștef; Cat; RS 72; Giur 147; Rel; Olt; Hur; Tis); – ard. 1633 (Paș); Sinoaia f., (Paș) marital. 2. + sufix onomastic -a: Sina ar. pren. (Cara 87; Ard II 126); – Gh., ar. (RI IV 7): baronul Sina ar. (Bis R); Sinna b., ar. (Ant Ar); munt. Sina b. (17 B I 489; CL). 3. Sin/u (Mar); -ul (Dm; Ștef); -uleț Gh., mold. (Isp III1); -escu (Arh; Sd XVI); -ești, -ăuți ss. (Dm) și act.; Sinișteanu fam., act. < Sinești s. 4. +ea: Sine, Danil (Met 150); – moș în Sinești (16 A I 487); Sinea, ard. (Paș; Ard II 126); – s în Slovacia. 5. + -eciu, Sineciu, ard. (Paș). 6. + suf. slave -ov, -schi: Sinov/a, -schi ss. (Dm). 7. Feminine: Sina, ar. sau < Frusina; Sinaia, la romînii din Craina (Jugoslavia), n. marital „soția lui Sin”. 8. + -co, -cu, -că: Sin zis și Sinco (Dm); Sinco zis Sînco, probabil fără raport cu blg. sinko „fiu-meu”; Sinea b (Cep 14); – popa (BCI V 193, 231); și s (Dm; 17 B IV 107); Sincă, unchiaș (Hur); – Gh., ard., 1916; Siinca, portar (D Buc); Sinculeț, P., act. 9. Cf. și Sîncu (Dm); pentru Sîn/co, -cu, vezi și Sîn 4 (Partea II-a). 10. Cu mutarea lui s în ș, prin fonetism lat. magh. la numele calendaristice, se poate explica și numele Șinca, antroponim și toponim totodată: a) Șinca pârcălab., 1615 (RI X 60), și două sate ardelene: Șinca veche și nouă, scrise și Șînca în acte (Ard); b) etim. din germ. Schenhe „cîrciumă” dată de Drăganu (p. 443) pentru toponim, ignorează originea antroponimică. Cazuri de mutarea s > ș găsim și la nume laice: Segarcea, Serdan, Sisești, care se pronunță și cu ș inițial. 11. + suf magh. -i de apart. locală: Șincai, Gh., istoricul ardelean, care înseamnă „Gheorghe de la Șinca”. V. și Sin la Partea II-a.

sin dex

Intrare: sin (pl. sini)
sin pl. sini substantiv masculin invariabil
Intrare: sin (pl. sinuri)
sin pl. sinuri
Intrare: Sin
Sin
Intrare: șin
șin