SELEÁF s. n. v. sileaf.

SILEÁF, sileafuri, s. n. (Înv.) Brâu lat în care se purtau înfipte diferite arme. [Var.: sileáh, seleáf s. n.] – Din tc. silâh „armă”.

SILEÁH s. n. v. sileaf.

SELEÁF s. n. v. sileaf.

SILEÁF, sileafuri, s. n. (Turcism înv.) Brâu lat în care se purtau înfipte diferite arme. [Var.: sileáh, seleáf s. n.] – Din tc. silâh „armă”.

SILEÁH s. n. v. sileaf.

SELEÁF s. n. v. sileaf.

SILEÁF, sileafuri, s. n. (Turcism învechit) Brîu lat în care se purtau înfipte diferite arme. Doisprezece arnăuți călări înainte și tot atîția în urmă... iar Manoli sus pe capră, cu mîna dreaptă pe prăselele hangerului din sileaf. CARAGIALE, O. III 52. Își trîntea la brîu un sileaf cu un iatagan și două pistoale. GHICA, S. 98. Ș-un brîu verde pentru șale, Ș-un sileaf cu opt pistoale. MAT. FOLK. 386. – Variante: seleáf (TEODORESCU, P. P. 565, ALECSANDRI, P. P. 43), sileáh (GHICA, la CADE) s. n.

SILEÁH s. n. v. sileaf.

sileáf (înv.) (-leaf) s. n., pl. sileáfuri

sileáf s. n. (sil. -leaf), pl. sileáfuri

sileáf (-furi), s. n. – Brîu, centiron pe care se înfigeau arme. – Var. seleaf, sileg, sileah. Mr. șileahe, megl. sileafi. Tc. (arab.) silah (Șeineanu, II, 321), cf. ngr. σιλάχι, alb., bg. siljah. – Der. silihtar, s. m. (dregător turc, purtătorul spadei sultanului), din tc. silihdar (Șeineanu, III, 109), cf. ngr. σιλιϰτάρης.

seleáf, seleáfuri, s.n. (înv.) 1. brâu lat în care se purtau înfipte diferite arme. 2. (reg.) nume de armă veche. 3. (în forma: salaziu) cingătoare folosită ca talisman; talisman.

seleaf n. brâu de arme: mâna ’n seleaf că punea, paloș mare că scotea POP. [Și sileaf = turc. SILAH, armă].

sileah n. V. seleaf: încins cu un sileah roșu cusut cu fir GHICA.

seleáf (ea dift.) n., pl. urĭ (turc. ar. silah, arme, de unde și alb. sileah, bg. seleah, sileah, sileaf, sîrb. silah. V. silictar). Vechĭ. Cingătoare lată în care se purtau armele (pumnale, pistoale). – Și sileaf, sileah, sileap.

sileáf, -eáh, -eáp, V. seleaf.