SIBILÁNT, -Ă, sibilante, adj. (în sintagmele) Consoană sibilantă sau sunet sibilant (și substantivat, f.) = consoană articulată prin apropierea vârfului limbii de alveola superioară; consoană șuierătoare sau siflantă. – Din fr. sibilant.

SIBILÁNT, -Ă, sibilante, adj. (În sintagmele) Consoană sibilantă sau sunet sibilant (și substantivat, f.) = consoană articulată prin apropierea vârfului limbii de alveola superioară; consoană șuierătoare sau siflantă. – Din fr. sibilant.

SIBILÁNT, -Ă, sibilanți, -te, adj. (În expr.) Consoană sibilantă sau sunet sibilant (și substantivat, f.) = consoană articulată prin apropierea vîrfului limbii de alveola superioară; consoană șuierătoare sau siflantă. Rezonatorul acesta dintre dosul limbii și partea posterioară a palatului dă consoanelor ș, j acel zgomot caracteristic de fricțiune, acel șuierat după care au fost numite șuierătoare sau sibilante. GRAM. ROM. I 67.

!sibilánt adj. m; f. sibilántă, pl. sibilánte

sibilántă s. f., g.-d. art. sibilántei; pl. sibilánte

sibilánt adj. n.; adj. f., s. f. sibilántă; pl. n. și f. sibilánte

SIBILÁNT adj. (FON.) siflant, șuierător. (Consoană ~; sunet ~.)

SIBILÁNTĂ s. (FON.) siflantă, șuierătoare.

SIBILÁNT, -Ă adj. Șuierător, siflant. ♦ Consoană sibilantă (și s.f. ) = consoană șuierătoare sau siflantă. [< fr. sibilant].

SIBILÁNT, -Ă adj., s. f. siflant(ă). (< fr. sibilant)

SIBILÁNT ~tă (~ți, ~te) și substantival (despre sunete consonante) Care se articulează cu o ușoară șuierătură; siflant. /<fr. sibilant

sibilantă f. Gram. consoană ce produce un șuerat: j, s, ș sunt sibilante.

*sibilánt, -ă adj. (lat. sibilans, -ántis. V. șuĭer). Gram. Șuĭerător, ca sunetele s, ș, z, j.

SIBILANT adj. (FON.) siflant, șuierător. (Consoană ~; sunet ~.)

SIBILANTĂ s. (FON.) siflantă, șuierătoare.