sfințit definitie

44 definiții pentru sfințit

asfințít2, ~ă a [At: DA / Pl: ~iți, ~e / E: asfinți] Care a apus.
asfințít1 sn [At: ALECSANDRI, P. I, 237 / V: -a sf / Pl: ~uri, (rar) / E: asfinți] 1 Apus1. 2 Timpul când apune soarele. 3 (Îlav) Pe ~ e Pe la asfințit (2). 4 Locul unde asfințește (1) soarele Si: apus, vest, occident, (pop) soare-apune. 5 (Fig; d. viață) Declin. 6 (Fig; d. viață) Sfârșit.
ASFINȚÍT, asfințituri, s. n. 1. Faptul de a asfinți; asfințire. ♦ Fig. Declin, decădere. 2. Timpul, momentul când apune Soarele. 3. Locul unde asfințește Soarele. – V. asfinți.
SFINȚÍ, sfințesc, vb. IV. 1. Tranz. (Bis.) A trece pe cineva în rândul sfinților; a sanctifica. 2. Tranz. (Bis.) A efectua un ritual prin care se conferă unor obiecte caracter sacru. 3. Tranz. A tâmosi (o biserică). 4. Tranz. (Pop.) A hirotonisi un preot. 5. Tranz. A cinsti, a respecta, a venera, a slăvi. 6. Refl. (Reg.) A face ce vrea. Nu se sfințește el cu mine. – Din sl. sventiti.
SFINȚÍT1 s. n. v. asfințit.
SFINȚÍT2, -Ă, sfințiți, -te, adj. (Bis.) 1. Asupra căruia a fost efectuat un ritual pentru a-i da un caracter sacru. 2. Epitet de onoare dat clericilor. – V. sfinți1.
ASFINȚÍT, asfințituri, s. n. 1. Faptul de a asfinți; asfințire. ♦ Fig. Declin, decădere. 2. Timpul, momentul când apune soarele. 3. Locul unde asfințește soarele. – V. asfinți.
SFINȚÍ, sfințesc, vb. IV. 1. Tranz. (Bis.) A trece pe cineva în rândul sfinților; a sanctifica. 2. Tranz. (Bis.) A trage harul divin asupra unor obiecte prin rostire de rugăciuni; a face ca acele obiecte să dobândească un caracter sacru. 3. Tranz. A târnosi (o biserică). 4. Tranz. (Pop.) A hirotonisi un preot. 5. Tranz. A cinsti, a respecta, a venera, a slăvi. 6. Refl. (Reg.) A face ce vrea. Nu se sfințește el cu mine. – Din sl. sventiti.
SFINȚÍT1 s. n. v. asfințit.
SFINȚÍT2, -Ă, sfințiți, -te, adj. (Bis.) 1. Asupra căruia a fost invocat harul divin pentru a-i da un caracter sacru. 2. Epitet de onoare dat clericilor. – V. sfinți1.
ASFINȚÍT s. n. 1. Faptul de a asfinți; timpul cînd apune soarele. Ultima rămășiță a asfințitului se topea ca un jăratic mort îndărătul zării largi și scunde. DUMITRIU, N. 259. Cînd se trezi bine din cugetările lui, văzu că soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. Am început a mă scălda în ticnă, pînă pe la asfințitul soarelui. CREANGĂ, A. 61. Este sara-n asfințit Și noaptea o să-nceapă. EMINESCU, O. I 179. Pasări, străine călătoare, Ce se abat în șesuri la asfințit de soare Strîngînd ale lor aripi căzute de lung zbor. ALECSANDRI, P. I 237. ◊ Fig. Caii ceilalți stătură din ronțăit, își frămîntau glodul sub picioare, întorceau spre calul cîrnului cîte un ochi plin de un asfințit roșu. CAMILAR, N. II 322. ♦ Fig. Declin, sfîrșit. Către asfințitul zilelor acest titan intelectual [Bolintineanu]... sfîrșește pe scindările mizeriei, într-un spital. DEMETRESCU, O. 156. 2. Loc unde asfințește soarele; apus, vest. Soarele apăruse abia acum spre asfințit, aruncîndu-și peste cîmpie țesătura razelor roșietice și prelungi. MIHALE, O. 454. Dincolo de apă, pe colinele dinspre asfințit, se întind ogoarele Mălurenilor. SADOVEANU, M. C. 182. Cerul asfințitului se umplu, emoționant, cu trupul Ceahlăului. IBRĂILEANU, A. 160. Soarele scapătă spre asfințit. Crestele munților par aprinse. încet se desfac și s-aștern pe văi perdele de umbră. VLAHUȚĂ, O. A. II 115.
SFINȚÍ2, pers. 3 sfințește, vb. IV. Intranz. (Popular; despre soare și, în general, despre aștri) A asfinți, a apune.
SFINȚÍ1, sfințesc, vb. IV. 1. Tranz. (În concepția religioasă creștină) A declara pe cineva (în mod solemn și cu îndeplinirea unui ritual stabilit) trecut în rîndul sfinților; a consacra, a sanctifica. (Refl. pas.) Un roi de raze venind din ceriu a spus lăutarilor cum horesc îngerii cînd se sfințește un sfînt. EMINESCU, N. 29. 2. Tranz. (Popular) A preoți, a hirotonisi. Vreți pe ăsta să-l aveți, Că-i popă foarte isteț? – Numai ni-l blagoslovește Și-ntru popă ni-l sfințește! TEODORESCU, P. P. 263. 3. Tranz. (Bis.) A atrage harul divin asupra unor obiecte, prin rostire de rugăciuni; a face ca obiectele să dobîndească un caracter sacru. (Refl. pas.) Trebuie... să pună a se sfinți din nou biserica pîngărită. CARAGIALE, O. III 89. Cînd s-a sfințit paraclisul spitalului din Tîrgu-Neamțului... eu, împreună cu alți băieți, isonari ai bisericii, stam aproape de Ghica-vodă. CREANGĂ, A. 75. ◊ (Cu sensul religios pierdut) Omul sfințește locul, iar nu locul pe om, se spune pentru a arăta că rezultatele în muncă depind de calitățile omului și nu de locul de muncă. ◊ Fig. Frați buni ai frunzelor din codru... Sfințiți cu lacrimi și sudoare Țărîna plaiurilor noastre. GOGA, P. 10. 4. Tranz. Fig. A slăvi, a idealiza, a diviniza. Sînt sătul de-așa viață... Să sfințești cu mii de lacrimi un instinct atît de van Ce le-abate și la păsări de vreo două ori pe an? EMINESCU, O. I 155. 5. Refl. (Munt., mai ales în construcții negative) A-și impune voința, a-și face gusturile, voile, mendrele. Unul din ei... se hotărî să se ție de capul ciobănașului, să nu-l lase să se sfințească. ISPIRESCU, L. 249. Lasă-l, că nu se sfințește el cu mine, jupîne, îl pocăiesc eu. CARAGIALE, O. I 49. Dă-i, să nu se nărăvească, Nu-l lăsa să se sfințească. PANN, P. V. I 61.
SFINȚÍT1, sfințite, s. n. (Popular, la pl. cu valoare de sg.) Trecerea unui astru dincolo de orizont; momentul cînd astrul apune; locul unde apune; asfințit, apus. Soarele cam binișor S-a-nclinat către sfințite. COȘBUC, P. II 127. Într-o pădure mare s-au întîlnit odată doi oameni, unul mergea cătră răsărit și celălalt cătrâ sfințit. RETEGANUL, P. IV 21. Într-una din zile, cam după sfințitul soarelui... ieși balaurul din groapă și se îndreptă către voinicii care dormeau pe lîngă foc. ISPIRESCU, L. 200.
SFINȚÍT2, -Ă, sfințiți, -te, adj. 1. Care a căpătat un caracter sacru, din care s-au gonit duhurile rele prin faptul că s-au rostit anumite rugăciuni pentru a atrage harul divin. Apă sfințită. 2. (Uneori precedat de «prea» sau de «înalt prea») Titlu de onoare dat clericilor. Înalt preasfințitul părinte.
ASFINȚÍT s. n. 1. Faptul de a asfinți; timpul când apune soarele. ♦ Fig. Declin, sfârșit. 2. Loc unde asfințește soarele; apus, vest.
!asfințít s. n., pl. asfințíturi
sfințí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. sfințésc, imperf. 3 sg. sfințeá; conj. prez. 3 să sfințeáscă
asfințít s. n., pl. asfințíturi (și asfințíte în loc. adv. pe ~)
sfințí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. sfințésc, imperf. 3 sg. sfințeá; conj. prez. 3 sg. și pl. sfințeáscă
ASFINȚÍT s. 1. v. apus. 2. v. înserare. 3. v. vest.
SFINȚÍ vb. (BIS.) 1. a canoniza, (livr.) a sacraliza, a sanctifica, (înv.) a sacra. (A ~ un mucenic.) 2. a consacra, a târnosi. (A ~ o biserică.) 3. (înv.) a potrebi. (A ~ sfintele daruri.)
SFINȚÍ vb. v. ameți, apune, asfinți, chercheli, coborî, consacra, consfinți, dispărea, fixa, hirotoni, hirotonisi, îmbălsăma, îmbăta, înmiresma, parfuma, pieri, pleca, popi, preoți, stabili, statornici, turmenta.
SFINȚÍT s. v. amurg, apus, asfințit, înserare, seară, vest.
SFINȚÍT adj. (BIS.) 1. canonizat, (livr.) sacrat, sanctificat. (Mucenic ~.) 2. târnosit. (Biserică ~.)
SFINȚÍT adj. amețit, băut, beat, cherchelit, hirotonisit, hirotonit, îmbătat, turmentat.
Asfințit ≠ est, orient, răsărit
ASFINȚÍT n. 1) v. A ASFINȚI. 2) Parte a orizontului unde apune Soarele; apus; vest. 3) Timpul zilei când apune Soarele; apus. 4) fig. Partea cu care se termină sau se încheie ceva; declin; sfârșit. 5) Punct cardinal care corespunde acestei părți a orizontului; apus; vest; occident. 6) Spațiu geografic situat în această parte a orizontului; apus; vest; occident. /v. a asfinți
A SFINȚÍ ~ésc tranz. 1) A trece în rândul sfinților; a ridica la rang de sfânt; a sanctifica. 2) (obiecte) A face să devină sacru prin săvârșirea unui ritual religios (rugăciuni, stropire cu agheasmă). 3) A trata cu dragoste și admirație exagerată; a venera. /<sl. sventiti
asfințit n. 1. apus: soarele acum cu mărire se pleacă cătr’ asfințit NEGR.; 2. fig. disparițiune treptată: privește fără spaimă l’al vieții asfințit AL.
Sâmți m. pl. Tr. numele celor 40 sfinți mucenici (9 Martie). [V. sânt}.
sfințì v. 1. a consacra: a sfinți o biserică; 2. a se sanctifica, a se face sfânt: sfințească-se numele tău! 3. a asfinți: până ce sfinția soarele CR.; 4. fam. a face după voia sau gândul cuiva: dă-i, să nu se nărăvească, nu-l lăsa să se sfințească PANN. [Pentru sensul 3, v. asfințì].
sfințit n. asfințit: soarele acum era spre sfințit BĂLC. ║ a. consacrat; sfințita pâine.
asfințésc și (maĭ rar) sfințésc v. intr. (infl. de sfînt, dar derivat de la vsl. svĭetiti, a străluci, a lumina [de unde vine și sfetesc], svitati, osvitati, a străluci; sîrb. svitati, osvitati, a răsări, a se lumina de ziŭă. Înț. de „a răsări” s’a transmis celuĭ de „a apune” așa cum crepuscul se zice și despre dimineață, și despre seară. Asfințesc l-a luat pe a din apun). Apun: soarele asfințește.
asfințít și (maĭ rar) sfințít n., pl. urĭ. Apus.
2) sfințésc v. intr. V. asfințesc.
1) sfințésc v. tr. (d. sfînt orĭ vsl. sventiti). Prefac în sfînt, santific, divinizez: a sfinți un martir. Consacrez, inaugurez pin sfeștanie: a sfinți o biserică. V. refl. Mă divinizez: sfințească-se numele tăŭ. Fam. Mă închin la biserică: ne-am sfințit și noĭ! Mă procopsesc, ajung în rîndu oamenilor: hoțu fură, dar tot nu se sfințește. Omu sfințește locu, omu harnic înfrumusețează orĭ-ce loc. – Vechĭ și osf- (vsl. osv-), sfintesc, sfențesc și sfentesc.
ASFINȚIT s. 1. apus, asfințire, (livr.) crepuscul, declin, (rar) apunere, (pop.) scapăt, scăpătare, scăpătat. (~ soarelui.) 2. amurg, apus, înserare, seară, (livr.) crepuscul, (înv. și pop.) murg, (pop.) înmurgit, scăpătat, sfințit, (reg.) murgit, (prin Mold. și Munt.) murgilă, (înv.) sfințire. (S-a lăsat ~.) 3. apus, vest, (înv. și pop.) sfințit, (pop.) scăpătat, soare-apune, (înv. și reg.) scapăt, (reg.) scăpătiș. (Se îndreaptă către ~; punctul cardinal numit ~.)
sfinți vb. v. AMEȚI. APUNE. ASFINȚI. CHERCHELI. COBORÎ. CONSACRA. CONSFINȚI. DISPĂREA. FIXA. HIROTONI. HIROTONISI. ÎMBĂLSĂMA. ÎMBĂTA. ÎNMIRESMA. PARFUMA. PIERI. PLECA. POPI. PREOȚI. STABILI. STATORNICI. TURMENTA.
SFINȚI vb. (BIS.) 1. a canoniza, (livr.) a sacraliza, a sanctifica, (înv.) a sacra. (A ~ un mucenic.) 2. a consacra, a tîrnosi. (A ~ o biserică.) 3. (înv.) a potrebi. (A ~ sfintele daruri.)
sfințit s. v. AMURG. APUS. ASFINȚIT. ÎNSERARE. SEARĂ. VEST.
sfințit adj. AMEȚIT. BĂUT. BEAT. CHERCHELIT. HIROTONISIT. HIROTONIT. ÎMBĂTAT. TURMENTAT.
SFINȚIT adj. (BIS.) 1. canonizat, (livr.) sacrat, sanctificat. (Mucenic ~.) 2. tîrnosit. (Biserică ~.)
Nicodim cel sfințit de la Tismana (†1406), sfânt cuvios, român de origine, n. în sudul Dunării, monah și apoi egumen al m-rii Hilander de la Athos. Trecând în Țara Românească, a întemeiat m-rile Vodița (1372) și Tismana (1374-1385), fiind organizatorul vieții monahale din țara noastră. A copiat și a decorat cu miniaturi un Tetraevanghel, azi în muzeul de artă din București. Este înmormântat la Tismana. Bis. îl sărbătorește la 26 decembrie.

sfințit dex

Intrare: sfinți
sfinți verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: asfințit
asfințit substantiv neutru
sfințit s.n.; -uri
Intrare: sfințit (adj.)
sfințit adj. adjectiv
Intrare: sfințit
sfințit