SFINȚIȘÓR, sfințișori, s. m. 1. (Ir.) Diminutiv al lui sfânt (II 2). 2. (Reg.; la pl.) Mucenici (2). – Sfânt + suf. -ișor.

SFINȚIȘÓR, sfințișori, s. m. 1. (Ir.) Diminutiv al lui sfânt (II 2). 2. (Reg.; la pl.) Mucenici (2). – Sfânt + suf. -ișor.

SFINȚIȘÓR, sfințișori, s. m. 1. Diminutiv cu sens ironic al lui sfînt (1). A, domnișorilor! Vreți să mă osîndiți la moarte?... Auzindu-vă cineva, ar gîndi că sînteți niște sfințișori abia ieșiți din rai. NEGRUZZI, S. I 229. 2. (La pl., regional) Un fel de covrigi care se mănîncă la anumite sărbători religioase sau la înmormîntări; mucenici.

sfințișór s. m., pl. sfințișóri

sfințișór s. m., pl. sfințișóri

SFINȚIȘÓR s. (BIS.) 1. sfântuleț, (pop.) sântuleț. 2. (mai ales la pl.) mucenic.

SFINȚIȘÓR s. v. opt.

muceníc m. (sîrb. mučenik, rus. múčenik, vsl. mončenikŭ, d. monka, muncă. V. muncă). Mártir al credințeĭ creștineștĭ. Colac făcut la sărbătoarea celor 40 de mucenicĭ (9 Martie), numit și sfințișor (Mold.) și bradóș (Olt.). – În Munt. măcinic, (după bg. mŭčenik). Fem. mucenică și (vechĭ, d. sîrb. mucenica, rus. múcenica) muceniță. Cp. cu ucenică.

sfințișór m. (dim. d. sfînt). Est. Mucenic (un fel de covrig).

sfințișor s. v. OPT.

SFINȚIȘOR s. (BIS.) 1. sfîntuleț, (pop.) sîntuleț. 2. (mal ales la pl.) mucenic, sfînt, (reg.) bradoș, brăduleț, brînduș. (De 9 martie se mănîncă ~.)