SFANȚ, sfanți, s. m. 1. Veche monedă austriacă de argint, avînd o valoare de aproximativ doi lei. Se-ntoarse acasă și tocmi zece oameni muncitori, cu plată un sfanț, de fiecare. VISSARION, B. 82. Venea... să-și citească paraclisul pe un sfanț. MACEDONSKI, O. III 32. Taica, maica tot mă-ntreabă D-un murg cu coamă sireapă, Eu le spui că l-am avut, Dar pe bani că l-am vîndut: Numa-n sfanți și-n icosari, Numa-n galbeni d-ăia mari. TEODORESCU, P. P. 306. 2. (Mai ales în construcții negative) Ban în general; para. Nu dă un sfanț la cutia bisericii... și acasă nomol de galbeni bătuți și ferecați. DELAVRANCEA, H. T. 10. Dă-mi o jumat’ de rublă... – N-am nici sfanț, nene Ghiță, zic eu tare. CARAGIALE, O. II 76. Vorba vine că n-am sfanț; așa tot am cîțiva franci. id. ib. 222.