SFĂDÍ, sfădesc, vb. IV. 1. Refl. recipr. și tranz. (Pop.) A (se) certa; a (se) dojeni, a (se) mustra. ♦ Refl. recipr. A se hărțui, a se tachina. ♦ Intranz. Fig. A face zgomot, zarvă, agitație. 2. Tranz. (Înv.) A înfrunta; a probozi. – Din sl. sŭvaditi.

SFĂDÍ, sfădesc, vb. IV. 1. Refl. recipr. și tranz. (Pop.) A (se) certa; a (se) dojeni, a (se) mustra. ♦ Refl. recipr. A se hărțui, a se tachina. ♦ Intranz. Fig. A face zgomot, zarvă, agitație. 2. Tranz. (Înv.) A înfrunta; a probozi. – Din sl. sŭvaditi.

SFĂDÍ, sfădesc, vb. IV. 1. Refl. (Adesea reciproc) A se certa. Strigînd se înflăcăra și se înfuria, ca și cînd s-ar fi sfădit cu dușmani nevăzuți. REBREANU, R. II 233. Ileana nu s-a putut răbda să nu se sfădească, acuma întiia oară, cu Marta. SLAVICI, N. I 52. Unii strigă marfa ce au de vîndut, alții se sfădesc pentru preț. ALECSANDRI, O. P. 285. ◊ (Glumeț) Cearta fără păruială, ca nunta fără lăutari. Dar noi nu ne certăm, ci numai ne sfădim. ISPIRESCU, L. 215. ◊ Fig. Ici-colo, în covălii... se sfădeau ciocanele. SADOVEANU, O. I 507. Găluștele, cu clocot, în ulcele se sfădesc. BELDICEANU, P. 53. Teiul, bradul se sfădea. Teiul către brad grăia... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 508. 2. Tranz. A mustra, a dojeni, a certa. C-așa-i dacă are Fira fată mare; Mi-o tot sfădește, Căci fata iubește Și se prăpădește Dup-un feciorel. COȘBUC, P. II 142. Făcea prostii, apoi mai era și băutor... Nu era nici o mirare dacă muierea-l cam sfădea. RETEGANUL, P. I 1. Ș-auzii pe maică-ta Cum pe tine te sfădea. HODOȘ, P. P. 137. 3. Refl. reciproc. (Neobișnuit) A se lua la întrecere; a rivaliza. Acest frumos oraș ce au luat numele de Parisul cel nou poate să se sfădească cu toate orașele ce pînă acum am numit. GOLESCU, Î. 123.

sfădí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. sfădésc, imperf. 3 sg. sfădeá; conj. prez. 3 să sfădeáscă

sfădí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. sfădésc, imperf. 3 sg. sfădeá; conj. prez. 3 sg. și pl. sfădeáscă

SFĂDÍ vb. v. admonesta, certa, dăscăli, dojeni, încăiera, învrăjbi, moraliza, mustra, supăra.

A SFĂDÍ ~ésc tranz. rar (persoane) A face să se sfădească; a certa. /Din sfadă

A SE SFĂDÍ mă ~ésc intranz. 1) A face (concomitent) schimb de vorbe de ocară (unul cu altul); a se certa; a se gâlcevi. 2) A rupe relațiile de prietenie; a se certa. /Din sfadă

sfădì v. a (se) certa: decât să-ți dau și să ne sfădim PANN.

sfădésc (mă) v. refl. (d. sfadă orĭ vsl. sŭvaditi sen. V. vădesc). Est. Rar. Vest. Mă cert, discut violent. Rup relațiunile după o discuțiune violentă. – La Ret și ca v. tr. după „a certa, a mustra”.

sfădi vb. v. ADMONESTA. CERTA. DĂSCĂLI. DOJENI. ÎNCĂIERA. ÎNVRĂJBI. MORALIZA. MUSTRA. SUPĂRA.

sfădí, sfădesc, vb. tranz., refl. – (reg.) A (se) certa, a (se) dojeni, a (se) mustra: „Mândru meu nu mă sfădé, / Numai din gură grăié” (Bilțiu, 2006: 76). – Din sl. sǔvaditi (Scriban, DER, DEX); din sfadă (MDA).