SFĂDĂÚȘ, -Ă, sfădăuși, -e, adj. (Reg.) Certăreț, gâlcevitor. – Sfădi + suf. -uș.

SFĂDĂÚȘ, -Ă, sfădăuși, -e, adj. (Reg.) Certăreț, gâlcevitor. – Sfădi + suf. -uș.

SFĂDĂÚȘ, -Ă, sfădăuși, -e, adj. Certăreț, gîlcevitor. Vasile Fieraru... era un om ciudat și sfădăuș ca și nicovala și ciocanele lui. SADOVEANU, E. 117. E bun de furcă, adică e un sfădăuș. I. CR. III 175. ◊ Fig. Sarmalele să le lași mai pe urmă, căci ele-s neamurile, ele-s sfădăușe, cît fierb în oală totuna clocotesc și huiesc. PAMFILE, CR. 27.

sfădăúș (reg.) adj. m., pl. sfădăúși; f. sfădăúșă, art. sfădăúșa, pl. sfădăúșe

sfădăúș adj. m., pl. sfădăúși; f. sg. sfădăúșă, pl. sfădăúșe

SFĂDĂÚȘ adj., s. v. arțăgos, certăreț, gâlcevitor, scandalagiu.

sfădálnic, sfădăĭós și sfădăúș, -ă adj. (d. sfadă). Est. Ĭubitor de sfadă. – Vechĭ și sfădácĭ și sfádnic. V. bătăuș.

sfădăuș adj., s. v. ARȚĂGOS. CERTĂREȚ. GÎLCEVITOR. SCANDALAGIU.