SÉTE s. f. 1. Senzație pe care o au oamenii și animalele cînd simt nevoia să bea apă. Setea îmi era cumplită: mi se uscase limba în gură. SADOVEANU, N. F. 72. Spînul se preface că-i e sete și cere plosca cu apă de la stăpînu-său. CREANGĂ, P. 204. Așa jalnic de ce cînți? Ori ți-i foame, ori ți-i sete, Ori ți-i dor de codru verde? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. Fig. Poftă necumpătată, dorință arzătoare; dor. Setea cea mare de viață, setea adîncă îmi cuprinse sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. Vorbește cum o îndeamnă ura, setea de răzbunare. GHEREA, ST. CR. II 261. De cine mi-i mie dor, Departe-i depărtișor; De cine mi-i mie sete, Nice-l văd, nice mă vede. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Loc. adv. Cu sete = cu nesaț, p. ext. cu putere; tare, violent. Paloșul lui bătea repede în rînduri, cu sălbătăcie și cu sete. SADOVEANU, O. I 256. Îi arde cu sete cîteva palme. CARAGIALE, O. III 11. Cînd cu sete cauți forma ce să poată să le-ncapă. Să le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apă? EMINESCU, O. I 137.