servitute definitie

12 definiții pentru servitute

SERVITÚTE, servituți, s. f. 1. (În Evul Mediu) Stare de dependență, de aservire față de stăpânul feudal; robie, servitudine. ♦ Obligație, constrângere. 2. (Jur.) Sarcină care grevează un imobil, denumit fond aservit, în favoarea altuia, denumit fond dominant, și care ia naștere prin voința proprietarilor celor două fonduri. – Din lat. servitus, -utis.
SERVITÚTE, servituți, s. f. 1. (În evul mediu) Stare de dependență, de aservire; robie, servitudine. ♦ Obligație, constrângere. 2. (Jur.) Sarcină care grevează asupra unui bun imobiliar, izvorând din situația naturală a bunului sau dintr-o convenție, care are ca scop să servească utilitatea publică sau particulară. – Din lat. servitus, -utis.
SERVITÚTE, servituți, s. f. 1. Stare de dependență, de aservire; robie. ♦ Obligație, constrîngere. Era o funcțiune liberă de servituțile biroului. GALACTION, O. I 27. 2. (Jur.) Sarcină care grevează asupra unui bun imobiliar (izvorînd din situația naturală a bunului sau dintr-o convenție) și care se instituie fiind de utilitate publică sau particulară.
servitúte s. f., g.-d. art. servitúții; pl. servitúți
servitúte s. f., g.-d. art. servitúții; pl. servitúți
SERVITÚTE s. v. aservire, atârnare, captivitate, constrângere, datorie, dependență, forță, iobăgie, îndatorire, înrobire, obligație, robie, rumânie, sclavie, silă, silnicie, subjugare, subordonare, supunere, șerbie, vecinătate, vecinie, violență.
SERVITÚTE s.f. 1. Stare de dependență, de servire; servitudine; robie. ♦ Obligație, constrângere. 2. (Jur.) Sarcină care grevează asupra unui bun imobiliar, izvorând din situația naturală a bunului sau dintr-o convenție, care are ca scop să servească utilitatea publică sau particulară. [< lat. servitus].
SERVITÚTE s. f. 1. stare de dependență, de supunere; servitudine. ◊ obligație, constrângere. 2. (jur.) sarcină care grevează asupra unui bun imobiliar, izvorând din situația naturală a bunului sau dintr-o convenție. (< lat. servitus)
SERVITÚTE ~ți f. Stare a celui aservit. /<lat. servitus, ~utis
servitute f. 1. starea de serv; 2. dependență, supunere: vieața e o servitute perpetuă; 3. Jur. obligațiuni impuse proprietarului unui imobil, câmp sau casă, ca: scurgerea apei, dreptul de trecere, etc.
*servitúte f. (lat. sérvitus, -útis). Starea de serv (rob saŭ șerb), robie: Spartaniĭ îĭ reduseră în servitute pe Mesenienĭ. Fig. Dependentă, supunere: vĭața e o servitute perpetuă. Jur. Obligațiune impusă uneĭ proprietățĭ față de alta, precum: dreptu de trecere (servitute juridică) saŭ nevoĭa de a primĭ apele care se scurg de la una de maĭ sus (servitute naturală): – Rar servitúdine (lat. servitúdo, -údinis).
servitute s. v. ASERVIRE. ATÎRNARE. CAPTIVITATE. CONSTRÎNGERE. DATORIE. DEPENDENȚĂ. FORȚĂ. IOBĂGIE. ÎNDATORIRE. ÎNROBIRE. OBLIGAȚIE. ROBIE. RUMÂNIE. SCLAVIE. SILĂ. SILNICIE. SUBJUGARE. SUBORDONARE. SUPUNERE. ȘERBIE. VECINĂTATE. VECINIE. VIOLENȚĂ.

servitute dex

Intrare: servitute
servitute substantiv feminin