SEMNIFICÁȚIE, semnificații, s. f. 1. Conținut semantic al unui cuvânt; înțeles, sens, accepție. ♦ (În semiotică) Funcție a semnelor de a reprezenta ceva independent de ele; denotație. ♦ Valoare simbolică a unui lucru; înțeles, noimă, tâlc. 2. Însemnătate, importanță, valoare (a unui fapt, a unui obiect etc.). [Var.: semnificațiúne s. f.] – Din fr. signification (după semn).

SEMNIFICAȚIÚNE s. f. v. semnificație.

SEMNIFICÁȚIE, semnificații, s. f. 1. Conținut semantic al unui cuvânt; înțeles, sens, accepție. ♦ (În semiotică) Funcție a semnelor de a reprezenta ceva independent de ele; denotație. ♦ Valoare simbolică a unui lucru; înțeles, noimă, tâlc. 2. Însemnătate, importanță, valoare (a unui fapt, a unui obiect etc.). [Var.: semnificațiúne s. f.] – Din fr. signification (după semn).

SEMNIFICAȚIÚNE s. f. v. semnificație.

SEMNIFICÁȚIE, semnificații, s. f. 1. Conținut semantic al unui cuvînt, înțeles, sens; accepție. Aceste cuvinte... nu s-au ales desigur la întîmplare dintre toate vorbele limbii romînești și nu sînt lipsite de o semnificație asupra căreia să se poată medita. BOGZA, A. Î. 419. 2. Valoare simbolică a unui lucru; înțeles, noimă, tîlc; p. ext. însemnătate, importanță. Ne pierdem în amănunte fără nici o semnificație. BARANGA, I. 206. Privirea avea o semnificație de toți înțeleasă. C. PETRESCU, C. V. 89. O premieră de teatru capătă de cele mai multe ori o mare semnificație. SAHIA, U.R.S.S. 145.

semnificáție (-ți-e) s. f., art. semnificáția (-ți-a), g.-d. art. semnificáției; pl. semnificáții, art. semnificáțiile (-ți-i-)

semnificáție s. f. (sil. -ți-e), art. semnificáția (sil. -ți-a), g.-d. art. semnificáției; pl. semnificáții, art. semnificáțiile (sil. -ți-i-)

SEMNIFICÁȚIE s. 1. (LINGV.) accepție, conținut, însemnare, înțeles, sens, valoare, (rar) semantică, semantism, (înv.) noimă, simț, tâlc. (~ unui cuvânt.) 2. (SEMIOTICĂ) denotație. (~ și conotație.) 3. înțeles, rațiune, rost, sens, tâlc, (înv. și pop.) meșteșug, (pop.) noimă, (Mold. și Munt.) merchez, (înv.) tocmeală. (Ce ~ are această afirmație?) 4. înțeles, mesaj, sens, tâlc, (înv.) socoteală. (~ adâncă a unei poezii.) 5. sens, tâlc, (fig.) preț. (Iscat-am frumuseți și ~ii noi.) 6. importanță, însemnătate, sens, valoare, (fig.) preț. (ă actului Unirii.)

SEMNIFICÁȚIE s.f. 1. Înțeles, conținut semantic al unui cuvânt, al unui semn; sens, accepție; denotație. 2. Ceea ce lasă să se întrevadă ceva. 3. Însemnătatea, valoarea unui lucru. ♦ Mesaj (3). [Gen. -iei, var. semnificațiune s.f. / cf. fr. signification].

SEMNIFICAȚIÚNE s.f. v. semnificație.

SEMNIFICÁȚIE s. f. 1. înțeles; conținut semantic al unui cuvânt, al unui semn; sens, accepție; denotație. 2. însemnătate, importanță, valoare a unui lucru. ◊ mesaj (3). (după fr. signification)

SEMNIFICÁȚIE ~i f. 1) Conținut semantic al unui cuvânt al unei forme gramaticale sau al unei construcții; accepție. 2) Valoare simbolică a unui fapt sau a unui lucru. [G.-D. semnificației; Sil. -ți-e] /<fr. signification

semnificați(un)e f. ceeace însemnează un lucru, sensul unei vorbe.

*semnificațiúne f. (lat. significátio, -ónis, fr. signification). Rar. Însemnare, înțeles. Noĭmă, explicațiune. Notificare. – Și -áție, dar ob. -áre.

SEMNIFICAȚIE s. 1. accepție, conținut, însemnare, înțeles, sens, valoare, (rar) semantică, semantism, (înv.) noimă, simț, tîlc. (~ unui cuvînt.) 2. (SEMIOTICĂ) denotație. (~ și conotație.) 3. înțeles, rațiune, rost, sens, tîlc, (înv. și pop.) meșteșug, (pop.) noimă, (Mold. și Munt.) merchez, (înv.) tocmeală. (Ce ~ are această afirmație?) 4. înțeles, mesaj, sens, tîlc, (înv.) socoteală. (~ adîncă a unei poezii.) 5. sens, tîlc, (fig.) preț. (Iscat-am frumuseți și ~ noi.) 6. importanță, însemnătate, sens, valoare, (fig.) preț. (~ actului Unirii.)

SEMNIFICAȚIE. Subst. Semnificație, sens, înțeles, comprehensiune (livr.), semantism, conținut semantic, conținut, valoare, însemnătate, informație, denotație (lingv.); accepție; cuprins, substanță (fig.), esență, tîlc (pop.), rost, noimă, miez (fig.); conotație, nuanță, subînțeles. Sens principal; sens secundar; sens propriu; sens figurat, sens metaforic; sens uzual; sens ocazional, sens contextual; sens lexical; sens gramatical. Monosemie; polisemie, polisemantism. Sinonim; sinonimie, sinonimitate (rar). Antonim; antonimie. Omonim; omonimie. Paronim; paronimie. Semantică, semantism; semasiologie; onomasiologie; etimologie. Semantician, semasiolog; onomasiolog; etimolog, etimologist. Dicționar explicativ. Adj. Semnificativ, cu sens, plin de sens (de înțeles, de semnificație), cu înțeles, cu conținut, informațional, informativ; cu rost, cu tîlc, cu miez (fig.), miezos (fig.). Conceptual, ideatic, denotativ; conotativ. Monosemantic; polisemantic, polisemie. Sinonim, sinonimic. Antonim, antonimic. Omonim, omonimic. Semantic, semasiologic; onomasiologic; etimologic. Vb. A avea (un) sens, a semnifica, a avea înțelesul de..., a însemna, a denota, a marca, a exprima, a arăta, a semnala. A explica, a interpreta, a tălmăci, a tîlcui (pop.). A(-și) schimba (a-și modifica) sensul; a(-și) lărgi sensul; a-și restrînge sensul. A nu avea (nici un) sens, a fi fără sens. Adv. Cu sens, cu înțeles, cu tîlc. V. cuvînt, limbă, semn.

SAEPE QUOD DATUR EXIGUUM EST, QUOD SEQUITUR EX EO MAGNUM (lat.) deseori darul este neînsemnat, dar semnificația lui este imensă – Seneca, „Epistulae”, 81, 14.

SEMNIFICÁȚIE s. f. (cf. fr. signification): 1. conținut semantic al unui cuvânt, înțeles, sens lexical strâns legat de conținutul noțional (logic) al acestuia. Astfel, se vorbește despre o s. lexicală la clasele de cuvinte; despre o s. concretă sau despre o s. abstractă la unele părți de vorbire, ca prepozițiile. 2. înțeles al unui semn lingvistic, accepție; calitate a unui cuvânt sau a unui element lingvistic de a reprezenta ceva, de a simboliza ceva, de a avea o anumită însemnătate sau valoare din punct de vedere gramatical sau stilistic. Se vorbește astfel despre o anumită s. gramaticală a unei părți de vorbire (substantiv, adjectiv, numeral, pronume, verb etc.), a unei părți de propoziție (subiect, predicat, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție), a unui atribut (substantival, adjectival, pronominal, verbal etc.), a unui complement (direct, indirect, de agent, circumstanțial), a unei propoziții (regentă, subordonată, subiectivă, predicativă, completivă, circumstanțială etc.) etc. sau despre o s. expresivă a unor termeni. S. unui cuvânt este ceea ce desemnează acesta (esența obiectului, o latură a obiectului, o clasă de obiecte etc.), ceea ce trezește în mintea vorbitorului și a ascultătorului legătura constantă de substituire a obiectului denumit prin cuvânt, imaginea generală (generalizatoare) a obiectului denumit de cuvânt, raportul concretizat dintre obiect și cuvânt. Astfel, cuvântul rândunică are o s. generală, deoarece desemnează orice fel de rândunică. S. sa poate fi însă particularizată în și prin contexte – situaționale sau verbale. Procedeul particularizării presupune reorientarea cuvântului către anumite obiecte denumite, privite sub una dintre înfățișările lor sau printr-una dintre însușirile lor posibile, cuprinse în mod virtual și global în s. Astfel, s. cuvântului rândunică poate fi particularizată în contextele rândunică de țară și rândunică de oraș. Pentru ca o s. să poată fi considerată ca aparținând unei limbi anumite, ea trebuie să fie asociată cu o anumită secvență de sunete cu rol semnificativ (tranșă sonoră) și invers. S. și tranșa sonoră sunt elemente interdependente în cadrul unei limbi.