SEMNALMÉNT, semnalmente, s. n. Totalitatea datelor, caracteristicilor exterioare după care o persoană poate fi identificată. – Din fr. signalement (după semnal).

SEMNALMÉNT, semnalmente, s. n. Totalitatea datelor, caracteristicilor exterioare după care o persoană poate fi identificată. – Din fr. signalement (după semnal).

SEMNALMÉNT, semnalmente, s. n. (Mai ales la pl.) Totalitatea datelor, caracterelor exterioare după care o persoană poate fi identificată. Cu semnalmentele luate, cu broșurile confiscate, după un interogatoriu scurt și după o morală lungă, prefectul vă dădu drumul. PAS, Z. II 92. Își lămurea el venirea bătrînului, care aducea, după toate semnalmentele, cu cantonierul Petrache. POPA, V. 151. Ochii negri, fața albă, Păr întunecat și mare, Inima un sloi de gheață. Alte semnalmente: n-are. TOPÎRCEANU, B. 58.

semnalmént s. n., pl. semnalménte

semnalmént s. n., pl. semnalménte

SEMNALMÉNT s. (înv. și pop.) semn, (înv.) signalment. (I-a dat toate ~ele pentru a-l identifica.)

SEMNALMÉNT s.n. (De obicei la pl.) Ansamblul semnelor exterioare și al datelor după care poate fi recunoscut sau identificat cineva. [Cf. fr. signalement].

SEMNALMÉNT s. n. semn particular al cuiva, după care poate fi indentificat; signalment. (după fr. signalement)

SEMNALMÉNT ~e n. Semn particular după care poate fi identificată o persoană. /<fr. signalement

semnalment n. descrierea exterioară a unei persoane, ce servă la recunoașterea ei (= fr. signalement).

*semnalmént n.,pl. e (fr. signalement) Semn al feței cuĭva (caracter, particularitate) semnalmentele asasinuluĭ eraŭ: nasu cîrn, buzele groase ș. a. – Maĭ corect ar fi semnalament, că vine de la un verb de conj. I: signaler, a semnala. Cp. cu deranjament. Uniĭ zic signaliment.

SEMNALMENT s. (înv. și pop.) semn, (înv.) signalment. (I-a dat toate ~ pentru a-l identifica.)