SEMANTICÍSM s. n. (Astăzi rar) Curent neopozitivist care, pornind de la problemele filosofice ridicate de formalizare, contestă caracterul obiectiv al cunoașterii la nivelul treptei raționale. – Din rus. semantițism.

SEMANTICÍSM s. n. (Astăzi rar) Curent neopozitivist care, pornind de la problemele filozofice ridicate de formalizare, contestă caracterul obiectiv al cunoașterii la nivelul treptei raționale. – Din rus. semantițizm.

SEMANTICÍSM s. n. Curent idealist răspîndit în unele țări din Apus care susține că principala problemă a filozofiei ar fi limba, pe care o identifică cu logica și cu realitatea obiectivă, înlocuind cercetarea științifică a realității prin analiza scolastică a sensului cuvintelor. Semanticismul rupe limba nu numai de istorie, ci și de gîndire, reducînd-o la un sistem de semne arbitrare. GRAM. ROM. I 9.

semanticísm s. n., pl. semanticísme

SEMANTICÍSM s. v. semantică.

SEMANTICÍSM s.n. Filozofie semantică. [Var. semantism s.n. / < rus. semantițism, cf. fr. sémantisme].

SEMANTICÍSM s. n. curent în lingvistica contemporană care susține că principala problemă a filozofiei ar fi limba, pe care o identifică cu logica și cu realitatea obiectivă, încercând să înlocuiască cercetarea științifică a realității cu analiza formală a sensului cuvintelor. (< rus. semantițism)

SEMANTICÍSM n. Curent în filozofia contemporană, care susține că problema principală a filozofiei este interpretarea sensului cuvintelor; filozofie semantică. /semantică + suf. ~ism

SEMANTICISM s. (FILOZ.) semantică.

SEMANTICÍSM s. n. (< rus. semantițism): curent lingvistic idealist, apărut la începutul secolului al XX-lea, care susține că principala problemă a filozofiei este limba, pe care o identifică cu logica și cu realitatea obiectivă, înlocuind cercetarea științifică a realității prin analiza formală a sensului cuvintelor.