SEHÉLBĂ s. f. v. selbă.

SÉLBĂ, selbe, s. f. (Rar) Pădure tânără (și deasă). [Var.: sehelbă s. f.] – Cf. lat. silva.

SEHÉLBĂ s. f. v. selbă.

SÉLBĂ, selbe, s. f. (Rar) Pădure tânără (și deasă). [Var.: sehélbă s. f.] – Cf. lat. silva.

SEHÉLBĂ, sehelbi, s. f. Selbă. N-a dat de vro ființă omenească care să-l scoată din acești foști odată codri cu sehelbi dese, cu mult mai dese de cum sînt acuma? MARIAN, T. 99.

SÉLBĂ, selbe, s. f. (Regional) Pădure tînără și deasă; (livresc) pădure. Pătrundeam... în verdea întunecime a selbelor Amazonului scăpărînd de zboruri de papagali. M. I. CARAGIALE, C. 40. Visînd... Visul selbelor bătrîne de pe umerii de deal, El deșteaptă-n sînul nostru dorul țării cei străbune. EMINESCU, O. I 35. – Pl. și: selbi (MARIAN, O. II 210).

sélbă (pădure) (rar) s. f., g.-d. art. sélbei; pl. sélbe

sélbă s. f., g.-d. art. sélbei; pl. sélbe

sélbă (-be), s. f. – Pădure tînără. – Var. silvă. It. selva. Cultism din epoca romantică, fără întrebuințare. Var., direct din lat. – Der. silvic, adj.; silvic, s. m.; silvicultură, s. f., din fr.; silvicultor, s. m., din fr.

selbă f. pădure: visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal EM. [Formațiune literară după lat. SILVA].

*sélbă f., pl. e (lat. sĭlva). Lit. Pădure.