sedilă definitie

35 definiții pentru sedilă

cedílă sf vz sedilă
SĂDÍLĂ s. f. v. sedilă2.
SEDÍLĂ1, sedile, s. f. Semn diacritic în formă de virgulă (,), care se pune sub unele consoane pentru a le da valoarea altui sunet. – Din fr. cédille.
SEDÍLĂ2, sedile, s. f. Săculeț cu țesătură rară, în care se pune brânza la scurs. [Var.: (reg.) sădílă, sidílă s. f.] – Din bg., sb. sedilo.
SIDÍLĂ s. f. v. sedilă2.
SĂDÍLĂ s. f. v. sedilă2.
SEDÍLĂ1, sedile, s. f. Semn diacritic în formă de virgulă (,), care se pune sub unele consoane pentru a le da valoarea altui sunet. – Din fr. cédille.
SEDÍLĂ2, sedile, s. f. Săculeț cu țesătură rară, în care se pune brânza la scurs. [Var.: (reg.) sădílă, sidílă s. f.] – Din bg., scr. sedilo.
SIDÍLĂ s. f. v. sedilă2.
SĂDÍLĂ, sădile, s. f. Sac mic cu țesătura rară, de obicei îngustat la fund, în care se pune brînza la scurs. Acum nu era acasă decît un cioban bătrîn și șchiop, care dregea sădilele. GALACTION, O. I 155. Brînză dulce din sădilă. MAT. FOLK. 116. – Variante: sedílă, sidílă (TEODORESCU, P. P. 513) s. f.
SEDÍLĂ1 s. f. v. sădilă.
SEDÍLĂ2, sedile, s. f. Semn ortografic în formă de virgulă, care se pune sub unele consoane pentru a le da valoarea altui sunet. Sedila transformă pe «s» în «ș» și pe «t» în «ț».
SIDÍLĂ s. f. v. sădilă.
sădílă (săculeț) (pop.) s. f., g.-d. art. sădílei; pl. sădíle
sedílă (semn diacritic) s. f., g.-d. art. sedílei; pl. sedíle
sădílă (săculeț) s. f., g.-d. art. sădílei; pl. sădíle
sedílă (semn diacritic) s. f., g.-d. art. sedílei; pl. sedíle
SĂDÍLĂ s. v. sădelcă.
SEDÍLĂ s.f. Semn grafic în formă de virgulă care se pune sub o consoană pentru a-i da valoarea unui alt sunet. [< fr. cédille, cf. sp. zedilla].
SEDÍLĂ s. f. semn diacritic, virgulă care se pune sub o consoană pentru a-i da valoarea unui alt sunet. (< fr. cédille)
sedílă (-le), s. f. – Semn diacritic care se pune sub unele consoane pentru a le da altă valoare. Fr. cédille.
sidílă (-le), s. f. – Tipar de brînză din țesătură inferioară, în formă de sac. – Var. sădilă, sedilă. Sb., slov. cedilo (Tiktin; Candrea), bg. cĕdilo (Conev 65), cf. ngr. τσανδίλα (Danguitsis 163). Fonetismul nu este normal.
SĂDÍLĂ ~e f. Traistă din pânză foarte rară pentru scurs brânza. /<bulg., sb. sadilo
SEDÍLĂ ~e f. Semn diacritic în formă de virgulă, pus sub o consoană, pentru a-i modifica valoarea. [G.-D. sedilei] /<fr. cédille
sădilă (sedilă) f. sac de ață de cânepă țesut rar, mai lat la gură și mai ascuțit la fund, în care ciobanii pun cașul: în sădilă se trece brânza, ca să-i se scurgă zerul. [Serb. SIDLO, sădilă].
sedilă f. mic semn, pus sub s și t, spre a le da un sunet șuerător: fașă, țară.
sedilă f. V. sădilă.
*cedílă f., pl. e (fr. cédille, d. sp. ce-dilla, adică „c mic”). Gram. Un semn ortografic care se pune supt o literă ca să-ĭ schimbe pronunțarea, ca la ç francez și portughez saŭ la ș, ț românesc. Fals sedilă.
sădílă v. sedilă.
1) sedílă f., pl. e (bg. rus. cĭedilo, sîrb. ce-, rut. ci-, strecurătoare, filtru, d. vsl. cĭediti, a strecura). Munt. Zăgîrnă – Și sădilă, sidilă, sîdilă (VR. 1912, 1, 80).
2) *sedílă V. cedilă.
sidílă f. V. sedilă.
sădi s. v. SĂDELCĂ.
SEDI s. săculeț, (reg.) sac, săcui, săculeț, săculete, scurgătoare, zăgîrnă. (~ pentru scurs brînza.)
SEDÍLĂ s. f. (< fr. sédille, cf. sp. sedilla): semn diacritic în formă de virgulă (,), care se pune sub consoană pentru a-i da valoarea altui sunet. E caracteristic limbii franceze: français („francez”), ça („asta”, „aici”) etc., dar și limbii turce.

sedilă dex

Intrare: sedilă
sădilă substantiv feminin
sedilă substantiv feminin
sidilă