secvență definitie

12 definiții pentru secvență

SECVÉNȚĂ, secvențe, s. f. 1. Succesiune de fenomene fizice sau ordinea de variație în timp a mărimilor unui sistem. 2. Șir de imagini sau de scene dintr-un film, care formează un anumit episod. ♦ Fig. Serie de fapte, de evenimente, de stări etc., care se succedă într-o anumită ordine și formează un tot unitar. 3. Repetarea pe trepte diferite a unei formule melodice sau a unei succesiuni de acorduri. – Din fr. séquence. Cf. it. sequenza.
SECVÉNȚĂ, secvențe, s. f. 1. Succesiune de fenomene fizice sau ordinea de variație în timp a mărimilor unui sistem. 2. Șir de imagini sau de scene dintr-un film, care formează un anumit episod. ♦ Fig. Serie de fapte, de evenimente, de stări etc., care se succedă într-o anumită ordine și formează un tot unitar. – Din fr. séquence. Cf. it. sequenza.
secvénță s. f., g.-d. art. secvénței; pl. secvénțe
secvénță s. f., g-d. art. secvénței; pl. secvénțe
SECVÉNȚĂ s.f. 1. Serie de fapte, de scene sau de note muzicale consecutive. ♦ Șir de imagini sau de scene care formează o unitate într-un film. 2. Imn religios în proză, care se cânta la anumite sărbători catolice. [< fr. séquence, it. sequenza, cf. lat. sequentia < sequi – a urma].
SECVÉNȚĂ s. f. 1. succesiune de fenomene fizice; ordinea de variație în timp a mărimilor unui sistem. 2. șir de imagini sau de scene dintr-un film care formează o unitate. ◊ (fig.) serie de fapte, evenimente, stări etc. care se succedă într-o anumită ordine, formând un tot. 3. (muz.) transpunere, riguroasă sau liberă, pe alte teme a unei structuri melodice sau armonice; progresie (2). ◊ gen de cântări în muzica bisericească medievală care foloseau acest procedeu. (< fr. séquence, it. sequenza, lat. sequentia)
SECVÉNȚĂ ~e f. 1) Serie de fapte care se succedă într-o anumită ordine și formează un tot unitar. 2) Serie de imagini care formează un episod cinematografic. /<fr. séquence, lat. sequentia, it. sequenza
secvență alogenetică, (engl.= alogenetic sequence) s. litologică generată de variațiile factorilor situați în afara baz. de sedim. (tect. ariei sursă, modificările climatice, oscilațiile de nivel); astfel de s. au continuitate regională și sunt corelabile pe distanțe mari. (ex. → perioditele).
secvență autogenetică, (engl.= autogenetic sequence) s. litologică formată intrabazinal, grație variațiilor locale a condițiilor de sedimentare; ea nu poate avea extindere regională și este greu corelabilă (ex. s. tempestitică, s. turbiditică tip → Bouma).
secvență depozițională, (engl.= depositional sequence) în → stratigrafia secvențială o asociație de → cortegii sedimentare (systems tracts) înrudite genetic și delimitate prin discontinuități de tip „unconformity” (→ SB1) și/sau „conformity” (→ SB2). S.d. este acumulată în urma unui ciclu eustatic de ord.III. Există două tipuri de s.d.: SD1 – rezultă din asocierea, de jos în sus a cortegiilor de → low stand systems tract, → transgressive systems tract și → high stand systems tract; ea este delimitată în bază de o discontinuitate erozională (SB1), iar în top de o discontinuitate de tip SB2; SD2 este alcătuită din → high stand systems tract, urmat de → transgressive systems tract și de → shelf margin systems tract. S. este delimitată, în bază, de o SB1, iar în top, de SB1 sau SB2.
secvență litologică, (engl.= lithological sequence) suită de termeni litologici (ex.: rudit-A, arenit-B, silt-C sau conglomerat, gresie, argilă sau calcar, marnă, argilă etc.) care se succed, suprapunându-se în continuitate de sedimentare; ordinea ideală în care se pot succede acești termeni constituie o s.l. virtuală; în condiții naturale, în teren, se identifică s.l. locale care pot fi: pozitive (când succesiunea termenilor se face în ordinea s. virtuale, ex.: A-B-C) și negative (când succesiunea este inversă: C-B-A); de asemenea, s.l. pot fi complete – A-B-C-D, (când cuprind toți termenii litologici din s. virtuală) sau incom-plete (când le lipsește unul sau mai mulți termeni). Scara s.l. variază de la dimensiuni de mm și cm (micros., în varve, de ex.), la dimensiunile unui baz. de sedimentare (megas. și magnas.). Studiul sistematic al s.l. constituie obiectul analizei secvențiale.
secvență (< lat. sequentia; fr. sèquence; germ. Sequenz) I. 1. Imn (1) bisericesc, apărut și dezvoltat în țările catolice posterior epocii carolingiene (sec. 9), prin atribuirea unui text literar (denumit prosa ad sequentiam, iar mai târziu prosa) melismei* finale amplificate (longissima melodia sau sequentia) din alleluia* și jubilus. Inițial, s. aparținea tropului (3); ulterior a devenit independentă. Unii muzicologi germ. afirmă că, în timpurile mai vechi, s. se executa melismatic; s-a epurat apoi treptat de melisme, ajungând la o intonare pur silabică în vremea lui Notker Balbulus (de la care ne-a parvenit și prima s. mai amplă); alți muzicologi consideră însă că s. ar reprezenta o formă mai simplă, pregregoriană, a melismei Alleluia. În sec. 9, arta s., ca și cea a tropilor, se practica numai în mănăstiri; apoi, s. a pătruns și în misă*. Până în sec. 13, când genul a pășit spre declin, s-a compus un număr enorm de s. Actualmente, mai sunt în uz după „epurarea” lor de către Conciliul din Trento (1545-1563) 5 s.: Victimae paschali laudes; Veni Sancte Spiritus; Lauda Sion; Dies irae* (v. și recviem) și Stabat mater dolorosa*. S. a fost unul din primele genuri muzicale plurivocale, la început organele (v. Musica Enchiriadis), apoi polif. 2. Alături de s. (I, 1) religioase existau și s. laice, cu texte lat., dar executate solistic, cu acomp. instr. II. 1. Progresie*. 2. Componentă structurală a progresiei care constă în reluarea transpusă a modelului.

secvență dex

Intrare: secvență
secvență substantiv feminin