SÉCERĂ, seceri, s. f. (Și în forma secere) 1. Unealtă agricolă pentru recoltarea manuală a păioaselor și a altor plante, formată dintr-o lamă îngustă de oțel curbată, cu tăișul în interior și fixată într-un mîner de lemn. El, c-un ciocan automat, Ținut pe umăr de mîner, Ea cu o secere de fier Pe după brațul ei bronzat. D. BOTEZ, F. S. 44. Huiește secera fulgerătoare... Bat mii de raze-n fețe dogorite, Ușor se-nclină spicele-aurite, Cad snopii-n șir... Cîntați, secerătoare! IOSIF, P. 32. Ici oameni cu coasa pe umăr și fete cu secerea-n brîu. COȘBUC, P. II 9. ◊ (În comparații) În zori de ziuă nu mai putea fi nici o îndoială că acel cucoș porumbac, cu creasta pieptene și cu coada secere a dat dovadă de năzdrăvănie. SADOVEANU, F. J. 446. ◊ (Poetic, în legătură cu aspectul lunii în prima ei fază) Luna și-a iscat iar secerea galbenă deasupra dealului. GALAN, Z. R. 378. Zgomotele ciudate ale nopții tremurau pretutindeni; secera lunii printre nourii alburii se purta ca împinsă de o apă năprasnică, undeva, spre asfințit. SADOVEANU, O. II 455. Ceapa, usturoiul... să le sameni înainte de secera primului pătrar. PAMFILE, CER. 84. 2. Seceriș, secerat. Astă-vară... m-am dus pe-acolo ca să ajut tușei Catrinei la secere. BUJOR, S. 76. Se întorsese de la secere obosit de-l dureau toate încheieturile. SLAVICI, O. I 241. Dar voinicul ăl mai mare Nici din masă nu lua, Ci la secere-mi pleca. TEODORESCU, P. P. 142. ◊ Expr. A intra în secere cu cineva = a se întovărăși cu cineva la munca secerișului (pentru a putea lucra cu mașina de secerat). Dacă n-am fi intrat în secere cu alții, ar fi trebuit să secerăm cu mîna. Am fi țopăit ca broaștele săptămîni de-a rîndul cu genunchii goi prin țepile miriștii. STANCU, D. 190. – Variantă: sécere s. f.