SECĂCIÚNE s. f. (Rar) Faptul de a fi secat, uscat; uscăciune; secetă. – Lat. siccatio, -onis.

SECĂCIÚNE, secăciuni, s. f. (Rar) Faptul de a fi secat, uscat; uscăciune; secetă. – Lat. siccatio, -onis.

SECĂCIÚNE, secăciuni, s. f. Faptul de a fi secat, uscat; uscăciune; p. ext. secetă. Prin mantale se zăreau oasele albite de secăciune. EMINESCU, N. 25.

secăciúne (rar) s. f., g.-d. art. secăciúnii

secăciúne s. f., g.-d. art. secăciúnii; pl. secăciúni

SECĂCIÚNE s. v. secetă, uscăciune.

SECĂCIÚNE ~i f. rar 1) Caracter sec; uscăciune. 2) Vreme uscată; secetă; uscăciune. /<lat. siccatio, ~onis

secăciúne s.f. (înv.) 1. (pop.) uscăciune; secetă. 2. proces de deshidratare, de uscare excesivă a corpurilor expuse îndelung la soare, la vânt etc. 3. (în forma: săcăciune) paralizie; invaliditate, infirmitate.

secăciune f. uscăciune: oasele albite de secăciune. [Lat. SICCATIONEM].

secăcĭúne f. (lat. siccátio, -óns). Rar. Uscacine.

secăciune s. v. SECETĂ. USCĂCIUNE.