scutelnic definitie

2 intrări

13 definiții pentru scutelnic

SCUTÉLNIC, scutelnici, s. m. (în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) Țăran care, în schimbul unor obligații suplimentare față de domn sau de stăpânul de moșie, era scutit de plata birului domnesc. – Scuti + suf. -elnic.
SCUTÉLNIC, scutelnici, s. m. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Țăran care, în schimbul unor obligații suplimentare față de domn sau de stăpânul de moșie, era scutit de plata birului domnesc. – Scuti + suf. -elnic.
SCUTÉLNIC, scutelnici, s. m. (Învechit) 1. Om scutit de biruri (pentru că se afla în serviciul domnului sau al unui boier). [Orășelul] abia atunci începuse, numai pe malul stîng al gîrlei, a se împlini ici cu gardul unei colibe de vecin, mai colo cu ulucele unei căscioare de brăslaș ori de scutelnic. ODOBESCU, S. A. 117. 2. Ostaș care slujea fără salariu, fiind în schimb scutit de biruri. În soldații bătînd talpa în asfalt, recunoști... strănepoții catanelor spătărești cu mintene... ai scutelnicilor și ai seimenilor. C. PETRESCU, C. V. 80. Vornicul n-are-alinare. Scutelnici chemînd: «Să-ncalece zece-n curînd!». COȘBUC, P. I 290. Veneau lefegii cu haine galbene, simenii și scutelnicii pedeștri. ODOBESCU, S. I 73.
scutélnic s. m., pl. scutélnici
scutélnic s. m., pl. scutélnici
SCUTÉLNIC s. (IST.) (înv.) scutnic. (~ boieresc, domnesc.)
SCUTÉLNIC ~ci m. înv. Țăran scutit de plata birului domnesc în schimbul unor obligații suplimentare față de proprietarul moșiei. /a scuti + suf. ~elnic
scutélnic2, scutélnici, s.m. (înv.) scutier (tânăr nobil vasal care purta scutul și celelalte arme ale cavalerului sau seniorului).
scutelnic m. 1. od. cel scutit de toate dările către stăpânire: scutelnicii munciau în folosul Domnului, al boierilor sau al mânăstirilor în apropierea cărora locuiau; 2. pl. corp de călărime în număr de 400: seimenii și scutelnicii pedeștri OD. [Derivat din scutì].
scutélnic m. (d. scutesc). Vechĭ. Om scutit de bir către stat în schimbu unor zile de muncă p. domn, boĭerĭ saŭ mînăstirĭ. Pl. Un corp de 500 de călăreți care, împreună cu sărăceiĭ, formaŭ câlârimea Bucureștilor și eraŭ comandațĭ de căpitanu spătăriiĭ. – Și scútnic (1814). V. iscusat.
SCUTELNIC s. (IST.) (înv.) scutnic. (~ boieresc, domnesc.)
SCUTELNICI, com. în jud. Buzău, situată în V C. Bărăganului; 2.545 loc. (2005). Expl. de petrol și gaze naturale.
SCUTELNIC subst. vechi „o categorie de birnici”. 1. – u, Ioan, mold., act. 2. Prin căderea lui s: Cutelnicu, Emilia, mold., act. 3. Din subst. scutire: Scutirici (17 B II 63).

scutelnic dex

Intrare: scutelnic
scutelnic substantiv masculin
Intrare: Scutelnic
Scutelnic