scut definitie

24 definiții pentru scut

SCUT, scuturi, s. n. 1. Armă defensivă de metal, de piele etc., de diverse forme și mărimi, cu care luptătorii din Antichitate și din Evul Mediu își apărau pieptul de lovituri; pavăză. ♦ (Rar) Blazon (în formă de scut 1). 2. Fig. Apărare, ocrotire, sprijin. 3. (Tehn.) Mască sau paravan protector folosite de sudori. 4. Construcție metalică sau de lemn mobilă, folosită la susținerea peretelui și a tavanului unei galerii de mină sau la protejarea lucrărilor de săpare și de căptușire a unui tunel. 5. (Geol.) Regiune întinsă din cadrul unei platforme, în care apare la suprafață fundamentul platformei, format din șisturi cristaline și vechi roci magmatice. 6. Parte chitinoasă care alcătuiește epiderma sau scheletul unor viețuitoare, având rol protector. – Lat. scutum.
SCUT, scuturi, s. n. 1. Armă defensivă de metal, de piele etc., de diverse forme și mărimi, cu care luptătorii din antichitate și din evul mediu își apărau pieptul de lovituri; pavăză. ♦ (Rar) Blazon (în formă de scut 1). 2. Fig. Apărare, ocrotire, sprijin. 3. (Tehn.) Mască sau paravan protector folosite de sudori. 4. Construcție metalică sau de lemn mobilă, folosită la susținerea peretelui și a tavanului unei galerii de mină sau la protejarea lucrărilor de săpare și de căptușire a unui tunel. 5. (Geol.) Regiune întinsă din cadrul unei platforme, în care apare la suprafață fundamentul platformei, format din șisturi cristaline și vechi roci magmatice. 6. Parte chitinoasă care alcătuiește epiderma sau scheletul unor viețuitoare, având rol protector. – Lat. scutum.
SCUT, scuturi, s. n. 1. Armă defensivă făcută din metal, din piele sau din alt material, cu care luptătorii din antichitate și din evul mediu își apărau pieptul de lovituri; pavăză. Voi brațele jurînd le-ați pus Pe scut! COȘBUC, P. II 258. Brațu-i stîng era-ncordat Sub un scut de fier săpat. ALECSANDRI, P. II 10. ◊ (Poetic) Luna trecea ca un scut de argint prin întunericul nourilor. EMINESCU, N. 57. Și luna-i a cerului scut argintos Și stele păzesc în tărie. id. O. IV 96. ♦ (Rar) Blazon, stemă. Scutul de Malipieri este aur cu gheara de vultur, cel de Bragadini azur și jumătate argint cu cruce roșie. NEGRUZZI, S. III 459. 2. Fig. Apărare, ocrotire, sprijin. Totdeauna am găsit scăpare și scut în republică. SADOVEANU, O. VII 96. O, vino, și-mi vei fi soție; La pieptul meu găsi-vei scut. IOSIF, T. 99. Strălucitule Apollo, scut în contra răutății, Ajutor îmi adu grabnic. MACEDONSKI, O. I 162. Sultanul doarme pe patu-i de plăceri Avînd un scut puternic de crînceni ieniceri. ALECSANDRI, P. III 349. 3. (Tehn.) Dispozitiv de armare, alcătuit dintr-o construcție metalică, folosit la susținerea peretelui și a tavanului unei galerii de mine sau la protejarea lucrărilor de săpare și de căptușire a unui tunel. ♦ Mască de sudor. 4. Regiune veche a scoarței pămîntului, care stă la originea continentelor actuale.
SCUȚ, scuțuri, s. n. Sloi mare de gheață. Ajuns pe culmele alpestre, «Pe stînci de scuți de gheață, troiene de zăpezi, Pe care o suflare le-aruncă răpezi jos» el se oprește. ODOBESCU, S. III 82. ♦ Țurțur.
SCUȚ, scuți, s. m. Sloi mare de gheață. ♦ Țurțur.
scut s. n., pl. scúturi
scut s. n., pl. scúturi
SCUT s. (MIL.) pavăză, (înv.) aspidă, calcan. (Ostaș cu ~ și suliță.)
SCUT s. v. apărare, apărătoare, armoarii, blazon, emblemă, gardă, grijă, ocrotire, protecție, sprijin, stemă, șopron.
SCUȚ s. v. țurțur.
scut (-turi), s. n. – Pavază, apărătoare de piele. Lat. scūtum (Pușcariu 1568; REW 7759); cf. alb. skjut (Philippide, II, 654), logud. iskudu, prov., cat. escut, fr. écu, sp., port. escudo. – Der. scutar, s. n. (înv., scut); scutar (var. scutaș), s. m. (scutier); scuti, vb. (înv., a proteja, a pune la adăpost; înv., a cruța, a menaja, a păstra; a salva; a ierta, a se dispensa, a se păstra), a cărui formație este normală (cf. sp. escudar), fără să fie nevoie să se recurgă la sl. (Candrea); scuteală, s. f. (Trans., protecție, adăpost, iertare, dispensă, scutire, privilegiu); scutelnic, s. m. (țăran scutit de bir; soldat care slujea în miliție pentru a fi scutit de biruri), de la cuvîntul anterior (legătura cu sl. skotŭ „oaie”, propusă de Miklosich, Slaw. Elem., 45 și Miklosich, Lexicon, 849, este greșită); scutire, s. f. (iertare, dispensă); scutitor, adj. (protector); scutier, s. m., din fr. écuyer adaptat la scut.
scuț (-țuri), s. n. – Țurțure, ciucure de gheață. Poate legat de sl. skutŭ „marginea, bordura unei haine” (Scriban).
SCUT ~uri n. 1) (în antichitate și în evul mediu) Armă defensivă de lemn, de metal sau de piele, cu care luptătorii își apărau corpul de lovituri; pavăză. ◊ A se întoarce din luptă cu ~ a ieși din luptă biruitor. 2) Blazon de forma acestei arme. 3) fig. Persoană sau lucru care protejează; pavăză. 4) fig. Protecție de care se bucură cineva. Sub ~ul legii. 5) Mască sau paravan folosit de sudori. 6) tehn. Construcție de protecție (în mine, în tunele etc.). 7) geol. Porțiune întinsă dintr-o platformă unde ies la suprafață rocile fundamentului cutat. 8) biol. Formație chitinoasă de protecție (epidermică sau scheletică) a corpului unor viețuitoare. /<lat. scutum
scuț, scúțuri, s.n. (reg.) 1. țurțur de gheață. 2. murdărie, jeg. 3. sloi mare de gheață. 4. conglomerat de materii.
scut n. 1. veche armă defensivă purtată la brațul stâng; 2. fig. protecțiune: sub scutul legii.
scuț n. țurțur de ghiață: scuțurele, semn de frig. [Origină necunoscută].
scut n, pl. urĭ (lat scutum, scut [lung]. V. scud). Pavăză, apărătoare portativă (ca un fel de tablă) de metal saŭ de nuĭele acoperite cu pele care odinioară (in ainte de inventarea puștilor) se întrebuința în bătălie contra loviturilor (E și în Ps. S. Dos. și Biblia 1688). Placa pe care eraŭ zugrăvite armele nobililor (V. herb, blazon). Fig. Apărare, protectiune: armata e scutu țăriĭ contra pornirilor de afară și dezordinilor din ăuntru! – Scuturile au reapărut azĭ, reintroduse de Francejĭ, la tunurĭ. Din 1912 poliția franceză a începul să le întrebuințeze în luptă contra apașilor.
scuțĭ m. pl. (cp. cu vsl. scutŭ, margine de haină. V. scutec). Țurțuri de gheată.
SCUT s. (MIL.) pavăză, (înv.) aspidă, calcan. (Ostaș cu ~ și suliță.)
scut s. v. APĂRARE. APĂRĂTOARE. ARMOARII. BLAZON. EMBLEMĂ. GARDĂ. GRIJĂ. OCROTIRE. PROTECȚIE. SPRIJIN. STEMĂ. ȘOPRON.
scuț s. v. ȚURȚUR.
scut s. n. (tehn.) ◊ „În adunarea de dare de seamă și alegeri, maistrul miner C.N. a criticat lipsa uleiului hidraulic atât de necesar bunei funcționări a scuturilor (utilajele care sapă tunelurile metroului).” Sc. 5 X 84 p. 1. ◊ „În prezent, creăm condițiile necesare lansării la lucru și a celui de al doilea scut [...]” R.l. 5 IV 85 p. 2; v. și interstație
SCUT (lat. scutum) 1. s. n. 1. (În Antic. și în Ev. med.) Armă defensivă confecționată din lemn, metal, piele etc., de diferite forme și mărimi, cu care luptătorii își apărau pieptul. ♦ Fig. Apărare, ocrotire, sprijin. 2. Paravan protector în formă de ecran, utilizat pentru a proteja unele dispozitive împotriva diferitelor acțiuni mecanice. 3. Construcție mobilă de metal sau de lemn folosită pentru susținerea tavanului sau a pereților într-o lucrare minieră (galerie, abataj) ori la executarea unui tunel. 4. (GEOL.) Porțiune întinsă din cadrul unei platforme, în care apare, la suprafața Pământului, fundamentul cristalin cutat al acesteia. Principalele s. de pe glob sunt: s. brazilian, s. canadian, s. baltic, s. ucrainean, s. sinic, s. african, s. australian. 5. (ZOOL., PALEONT.) Formație chitinoasă, epidermică sau scheletică a corpului animalelor având rol de apărare a țesuturilor moi. 6. (ASTRON.) Înveliș protector al navelor spațiale pentru a le apăra la intrarea în atmosferă. Stratul interior este format din materiale izolante, iar cel exterior din materiale cu indice scăzut de sublimare.
SCUTUL (Scutum), constelație din emisfera australă, situată între constelațiile Vulturul, Șarpele și Săgetătorul.

scut dex

Intrare: scut
scut substantiv neutru
Intrare: scuț (s.m.)
scuț s.m.
Intrare: scuț (s.n.)
scuț s.n.