scurta definitie

60 definiții pentru scurta

SCURT, -Ă, scurți, -te, adj., adv., s. f. I. Adj. 1. (Despre obiecte) De lungime redusă. ♦ (Despre distanțe, drumuri) Care se parcurge în puțin timp (având o lungime redusă). ♦ (Substantivat, f. pl.) Unde scurte. ◊ Expr. A lua (sau a ține pe cineva) de (sau din) scurt = a trata (pe cineva) cu asprime, a supune (pe cineva) unei discipline severe. (Substantivat, f.) A trage scurta = a duce greul, a suporta consecințe (neplăcute). ♦ Infinitiv scurt = formă de infinitiv în limba română, care poartă caracteristica conjugării. ♦ (Despre opere literare sau științifice) De proporții reduse. ♦ (Despre vorbire) Concis, fără multe cuvinte. ◊ Loc. adv. În (sau pe) scurt = fără multe cuvinte, în puține vorbe. ♦ Fig. Mărginit, redus. 2. (Despre părți ale corpului) De lungime mică; (despre ființe) mic de statură, scund. ◊ Vedere scurtă = miopie. ◊ Expr. (A fi) scurt de vedere = (a fi) miop. A avea mână scurtă = a fi zgârcit. ♦ (Despre lucruri) Care are o înălțime mică. 3. (Despre vreme sau despre alte noțiuni temporale) Care durează puțin, care trece sau se termină repede. ◊ Silabă (sau vocală) scurtă = silabă (sau vocală) care are o durată mai mică decât durata medie. ◊ Expr. În (sau peste) scurt timp sau în scurtă vreme = în curând. II. Adv. 1. Brusc, repede. Se oprește scurt. ♦ Fără multă vorbă; fără a admite replică, energic. I-a poruncit scurt. 2. (De) la distanță mică; p. ext. strâns. A lega scurt. III. S. f. 1. Haină groasă, de obicei vătuită sau îmblănită, lungă până deasupra genunchilor. 2. (Pop.) Inflamare a ganglionilor de la subsuoară sau din regiunea inghinală; adenopatie axială sau inghinală. – Probabil lat. *excurtus (= curtus) sau din scurta (derivat regresiv).
SCURTÁ, scurtez, vb. I. 1. Tranz. A micșora lungimea sau înălțimea unui obiect, a reduce din lungime sau din înălțime, a face mai scurt. ◊ Expr. A scurta cuiva ghearele = a pune pe cineva în imposibilitate de a (mai) face rău. A scurta cuiva limba = a pune pe cineva în imposibilitate de a bârfi. ♦ (Înv.) A omorî, a executa (prin tăierea capului). 2. Tranz. A alege și a parcurge distanța cea mai scurtă între două puncte; a evita ocolurile, a merge direct. 3. Tranz. și refl. A face să dureze (sau să pară că durează) ori a dura mai puțin. ♦ Intranz. și tranz. A vorbi concis. – Lat. excurtare.
SCURT, -Ă, scurți, -te, adj. adv., s. f. I. Adj. 1. (Despre obiecte) De lungime redusă. ♦ (Despre distanțe, drumuri) Care se parcurge în puțin timp (având o lungime redusă). ♦ (Substantivat, f. pl.) Unde scurte. ♦ Expr. A lua (sau a ține pe cineva) de (sau din) scurt = a trata (pe cineva) cu asprime, a supune (pe cineva) unei discipline severe. (Substantivat, f.) A trage scurta = a duce greul, a suporta consecințe (neplăcute). ♦ Infinitiv scurt = formă de infinitiv în limba română, care poartă caracteristica conjugării. ♦ (Despre opere literare sau științifice) De proporții reduse. ♦ (Despre vorbire) Concis, fără multe cuvinte. ◊ Loc. adv. În (sau pe) scurt = fără multe cuvinte, în puține vorbe. ♦ Fig. Mărginit, redus. 2. (Despre părți ale corpului) De lungime mică; (despre ființe) mic de statură, scund. ◊ Vedere scurtă = miopie. ◊ Expr. (A fi) scurt de vedere = (a fi) miop. A avea mână scurtă = a fi zgârcit. ♦ (Despre lucruri) Care are o înălțime mică. 3. (Despre vreme sau despre alte noțiuni temporale) Care durează puțin, care trece sau se termină repede. ◊ Silabă (sau vocală) scurtă = silabă (sau vocală) care are o durată mai mică decât durata medie. ◊ Expr. În (sau peste) scurt timp sau în scurtă vreme = în curând. II. Adv. 1. Brusc, repede. Se oprește scurt. ♦ Fără multă vorbă; fără a admite replică, energic. I-a poruncit scurt. 2. (De) la distanță mică; p. ext. strâns. A lega scurt. III. S. f. 1. Haină groasă, de obicei vătuită sau îmblănită, lungă până deasupra genunchilor. 2. (Pop.) Inflamare a ganglionilor de la subsuoară sau din regiunea inghinală; adenopatie axială sau inghinală. – Probabil lat. *excurtus (= curtus) sau din scurta (derivat regresiv).
SCURTÁ, scurtez, vb. I. 1. Tranz. A micșora lungimea sau înălțimea unui obiect, a reduce din lungime sau din înălțime, a face mai scurt. ◊ Expr. A scurta cuiva ghearele = a pune pe cineva în imposibilitate de a (mai) face rău. A scurta cuiva limba = a pune pe cineva în imposibilitate de a bârfi. ♦ (Înv.) A omorî, a executa (prin tăierea capului). 2. Tranz. A alege și a parcurge distanța cea mai scurtă între două puncte; a evita ocolurile, a merge direct. 3. Tranz. și refl. A face să dureze (sau să pară că durează) ori a dura mai puțin. ♦ Intranz. și tranz. A vorbi concis. – Lat. excurtare.
SCURT2, -Ă, scurți, -te, adj. 1. (Despre obiecte, în opoziție cu lung) De lungime mică. Avea cojoc în clinuri, de miel negru, scurt pînă la genunchi. SADOVEANU, B. 143. Colonelul... îmi dărui o pușcă... scurtă și ușoară. ODOBESCU, S. III 22. ◊ Undă scurtă v. undă. ♦ (Despre drumuri, distanțe) Care se parcurge în puțin timp. Ei mergeau, fără a simți că merg, părîndu-li-se calea scurtă și vremea și mai scurtă. CREANGĂ, P. 276. Mergînd seara la mîndra, Scurtă mi-a părut calea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 224. Calea bătută este cea mai scurtă (= drumul cunoscut, te duce mai repede la țintă). ◊ Expr. A lua (pe cineva) de (sau din) scurt v. lua (V). A ține (pe cineva) de (sau din) scurt = a controla de aproape sau cu severitate purtarea (cuiva), a supune pe cineva unei discipline severe. A fost numai un călugăr cu ei și n-a putut să-i ție din scurt. STĂNOIU, C. I. 85. Naltă-i mîndra și subțire, Mînce-l lupii cui mi-o ține; Că mi-o ține prea de scurt Și nu pot să o sărut. HODOȘ, P. P. 161. ◊ (Substantivat, f., în expr.) A trage scurta = a duce greul, a suporta consecințe neplăcute. ♦ (Despre opere literare și științifice) De proporții reduse. ♦ (Despre vorbire) Fără multe cuvinte, concis. ◊ Loc. adv. În (sau pe) scurt = fără multe cuvinte, în puține vorbe; concis. Spui. Dar pe scurt acum, că uite, se face ziuă. CAMIL PETRESCU, U. N. 85. Atunci el povesti în scurt toată istoria cu merele. ISPIRESCU, L. 85. În scurt, ce să-ți mai prelungesc? Tu ești uitat, uitat... cum n-ai mai fi fost. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Scurt și cuprinzător v. cuprinzător.Fig. Puțin, mărginit. Unde este vorbă multă, acolo e treabă scurtă. PANN, P. V. I 15. ◊ Expr. (Glumeț) Poale lungi și minte scurtă v. poală (I 1). (Cu altă construcție) O vorbă romînească: coadă lungă, minte scurtă! zicătoare... a poporului. ODOBESCU, S. III 44. 2. (Despre părți ale corpului, în opoziție cu lung) De lungime mică; (mai rar despre oameni, în opoziție cu înalt) mic de statură; de talie mică; scund. Cînele mișcă iute din coada scurtă. SADOVEANU, O. VII 362. Era un om scurt, roșcovan, cu musteața roșie zbîrlită. MIRONESCU, S. A. 88. Gazda mea era un moșneag ca la 65 ani, scurt și gros. NEGRUZZI, S. I 58. Pune șaua să mă duc, Să mă duc la Cîmpulung, Să-mi aleg un cal porumb, Scurt în gît și lung în trup. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 506. Iapă scurtă și vînoasă Cu dungi negre pe spinare Și scîntei de foc în nare. ALECSANDRI, P. P. 129. (Substantivat) Scurto, groaso, Und’ te duci? TEODORESCU, P. P. 218. ◊ Expr. A avea mînă scurtă = a fi zgîrcit. A face (pe cineva) mai scurt de o palmă (sau cu un cap) = a omorî (prin tăierea capului). Unii din boieri... umblară să turbure poporul: iară Mihai, aflînd... îi făcu mai scurți de cîte o palmă. ISPIRESCU, M. V. 33. Nu-i numai un cîine scurt de coadă v. cîine. Scurt de vedere = miop. Învățatul d-tale, uitîndu-se prea de-aproape la un rac mare și viu – știi că e scurt de vedere – racul l-a apucat cu foarfeca piciorului. HOGAȘ, M. N. 24. Era și cam scurt de vedere, așa că trebuia să se uite lung pînă să-i cunoască. CONTEMPORANUL, VIII 202. (A fi) scurt la vorbă (sau la cuvînt, la grai) = (a fi) puțin comunicativ. Tată-meu... era de felul lui scurt la vorbă. GANE, N. II 188. De ce așa de scurți și repezi la cuvînt? DELAVRANCEA, O. II 220. Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros și lat... E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos. ALECSANDRI, P. A. 164. Vedere scurtă = miopie. ◊ De mică înălțime, jos, scund. Apa se încreți în vălurele scurte. SADOVEANU, Î. A. 93. 3. (Despre vreme sau noțiuni temporale) Care durează puțin, care trece sau se termină repede. Ca să-i fie scurtă vremea, pînă pleacă, El se uită pe cîmpie, Fluieră și nu mai știe Ce să facă. COȘBUC, P. I 223. Trec anii cu grăbire pe calea scurtei vieți. ALECSANDRI, P. A. 80. Ea se afla într-unul din acele momente rari în cursul scurtei noastre vieți. NEGRUZZI, S. I 78. ◊ Expr. În scurtă vreme (sau în scurt timp) sau în scurt, peste scurt = în curînd, fără a trece multă vreme la mijloc. Se lungi și pieri în scurt spre miazăzi. SADOVEANU, M. C. 94. De altfel, în scurtă vreme, a trebuit să ne mutăm împreună. CAMIL PETRESCU, U. N. 24. În scurt timp se făcu sănătos. ISPIRESCU, L. 188. În scurtă vreme robul s-a întors. CARAGIALE, O. III 75. ◊ (Despre unele acțiuni sau fenomene) Dormi puțin, un somn scurt și chinuit. DUMITRIU, N. 71. Două fulgere scurte... sparg noaptea. STANCU, D. 256. ◊ Silabă sau vocală scurtă = silabă sau vocală care are o durată mai mică decît durata medie. Infinitiv scurt = forma de infinitiv a verbelor, în limba romînă, care poartă caracteristica conjugării (și care are în terminație o silabă mai puțin decît abstractul verbal corespunzător).
SCURT1 adv. (În legătură cu verbe de mișcare) Repede, brusc. Unele obuze trec scurt peste deal. CAMIL PETRESCU, U. N. 402. M-am întors scurt, cu mîna fără voie încleștată pe oțelele puștii. C. PETRESCU, S. 170. Calul, vesel, simte locul și s-abate scurt din cale. TOPÎRCEANU, B. 18. Se oprește scurt. CARAGIALE, O. III 58. ♦ (În legătură cu verbe de declarație) Fără multă vorbă, repede; p. ext. fără a admite replică, energic. Scurt, moșule, că-i răcoare și-s îmbrăcat subțirel, făcu Miron nerăbdător, întrerupîndu-l. REBREANU, R. I 142. I-a poruncit scurt să i-o citească față cu toți. CARAGIALE, O. III 90. ♦ (În legătură cu verbe ca «a ține», «a apuca», «a lega») La (sau de la) distanță mică; p. ext. strîns. Calul... să scutură de-și dezmorți oasele, că doară stătuse multă vreme acolo ca-ntr-o temniță legat scurt, fără nutreț. RETEGANUL, P. V 37. Și-l apuc scurt de căpăstru. CARAGIALE, P. 39.
SCURTÁ, scurtez, vb. I. Tranz. 1. A micșora lungimea sau înălțimea unui obiect, a reduce în lungime sau în înălțime, a face mai scurt. O nouă smînceală de haină îl făcu s-o mai scurteze cu un stînjen. ODOBESCU, S. III 46. (Refl.) Rochiile se mai scurtaseră încă de un deget. C. PETRESCU, C. V. 56. ◊ Expr. A scurta (cuiva) nasul v. nas. A scurta (sau tăia) cuiva ghearele = a mărgini puterea cuiva, a pune pe cineva în imposibilitate de a face rău; a împiedica (pe cineva) să facă rău. A scurta (cuiva) limba = a interzice cuiva să bîrfească, a pune pe cineva în imposibilitate de a bîrfi. Dumneata ai dori să le mai scurtezi limba acelor bîrfitori? CARAGIALE, O. III 65. M-a dat pe poart-afară... Și-mi va scurta și limba macar de un palmac. NEGRUZZI, S. II 235. A scurta cu o palmă sau de un cap = a omorî (prin tăierea capului). (Eliptic) E adevărat că măria-ta poți găsi iertare dacă scurtezi pe un fiu de voievod. Deși-i cu primejdie dacă-i iei capul. SADOVEANU, Z. C. 102. A fost bun... nu zic... - Și drept... – Cu țara, da... – Pe noi ne-a cam scurtat. DELAVRANCEA, O. II 50. ♦ Refl. Fig. A se micșora. I s-a scurtat omului creditul de tot. CARAGIALE, O. III 39. 2. (Complementul direct apare uneori în construcții cu valoare partitivă) A alege distanța cea mai scurtă între două puncte, a evita ocolurile; a tăia drumul. El se gîndi să scurteze drumul. PREDA, Î. 34. Să ne apropiem noi... să-i scurtăm din drum, luînd Ardealul. DELAVRANCEA, O. II 198. Decît ne-om tot învîrti și cioșmoli pe iastă prispă, mai bine să scurtăm din cale. CREANGĂ, A. 126. Sai din munte, Dă-te-n vale, Ca să-mi mai scurtezi din cale. ALECSANDRI, P. II 24. ◊ Expr. A-i scurta (cuiva) cărările (sau potecile, drumurile) v. cărare. 3. (Cu privire la noțiuni temporale) A face să pară mai scurt, să dureze mai puțin. Stătură toți trei să se gîndească împreună, cum să scurteze timpul acesta ucigător? DUMITRIU, N. 210. Tare-i place, cînd îi mai scurtează cineva timpul cu niște povești frumoase. SBIERA, P. 113. ◊ Refl. Și a început, în zilele cele mai întunecoase, cînd se scurta ziua înghițită de noapte, molima fugilor. DUMITRIU, N. 189. ♦ Intranz. A spune în puține cuvinte, a vorbi scurt. Dar, ca să scurtăm, Pe dumneavoastră vă rugăm... răspunsul să ne dați. TEODORESCU, P. P. 178. ◊ (Tranz., în expr.) A scurta vorba sau a o scurta = a spune în puține cuvinte, a spune pe scurt.
SCÚRTĂ1, scurte, s. f. Haină groasă (de obicei vătuită sau îmblănită), lungă pînă deasupra genunchilor. În scurte vătuite și cizme de cauciuc. DUMITRIU, P. F. 66. Un mînz de copil se ținea după el. Era numai cu scurta, în capul gol și cu picioarele goale. SANDU-ALDEA, U. P. 91.
SCURTĂ2, scurte, s. f. (Popular) Inflamație a ganglionilor de la subsuoară sau de la vintre (provocată de o rană sau de o infecție). Ho! că fac scurtă la mînă. DELAVRANCEA, O. II 96.
scurt adj. m., pl. scurți; f. scúrtă, pl. scúrte
scurtá (a ~) vb., ind. prez. 3 scurteáză
scúrtă s. f., g.-d. art. scúrtei; pl. scúrte
scurt adj. m., pl. scurți; f. sg. scúrtă, pl. scúrte
scurtá vb., ind. prez. 1 sg. scurtéz, 3 sg. și pl. scurteáză
SCRIERE ÎN SCÚRT s. v. prescurtare, rezumat.
SCURT adj. v. încuiat, îngust, limitat, mărginit, obtuz, puțin, redus.
SCURT adj., adv. 1. adj. mic, redus, restrâns. (Un text ~.) 2. adj. v. concis. 3. adj. v. scund. 4. adj. mic. (Creion ~.) 5. adj. mic. (Vara noaptea-i ~.) 6. adj. v. puțin. 7. adv. strâns. (Apucă iapa ~ de căpăstru.) 8. adv. brusc, deodată, fulgerător, instantaneu, odată, repede, subit, (pop.) numai, (reg.) târlamârla. (~ se întoarce spre el și...)
SCURTÁ vb. 1. a micșora, a prescurta, a reduce. (Mai ~ din text.) 2. v. prescurta. 3. v. abrevia. 4. (reg.) a reteza. (A ~ o haină.) 5. a tăia. (Mai ~ din poale.) 6. a tăia. (A ~ drumul peste câmp.) 7. v. micșora.
SCURTÁ vb. v. ajunge, decapita, prinde, reduce, simplifica, tăia.
SCÚRTĂ s. v. adenită.
SCÚRTĂ s. (MED.) uimă, (reg.) moimă, (Mold.) boșoalcă.
ȘARPE-SCÚRT s. v. năpârcă, viperă.
VEDERE SCÚRTĂ s. v. miopie, miopism.
Scurt ≠ lung, vast
A (se) scurta ≠ a (se) lungi
A scurta ≠ a alungi, a prelungi
scurt (-tă), adj.1. De lungime mică. – 2. De durată mică. – 3. Concis, rezumat. – 4. Mic, jos, de înălțime mică. – Mr. șcurtu, istr. scurt. Lat. cŭrtus sau *excŭrtus (Densusianu, Hlr., 169; Pușcariu 463; REW 2421), cf. it. (s)corto, alb. škurtë, prov. cort, fr. court, cat. curt, sp. corto, port. curto. Sunetul s- este, de obicei, explicat pornind de la excŭrtāre; dar ar putea fi și de origine expresivă, cel puțin în rom. În mr. pare să depindă de alb.; cf. alb. Skortull, toponim (Jokl, BA, IV, 195), care provine în mod sigur din rom. Der. scurtă, s. f. (varice la subțioară, inflamație, tumoare; capă, mantou scurt; Trans., pai mic; pai pentru a trage la sorți); curta, vb. (Banat, a tăia lemne); scurta, vb. (a tăia, a face mai scurt; a micșora, a concentra; a merge direct), din excŭrtāre, cuvînt vulgar și tîrziu (Niermeyer 390), cf. alb. škurtoń (Meyer 217; Philippide, II, 640), calabr. scurtare (cf. REW 2994); scurtătură, s. f. (lemn, băț scurt, retevei); scurtime, s. f. (însușirea de a fi scurt); scurteică, s. f. (cațaveică, scurtă de blană, haină de stofă pentru femei); prescurta, vb. (a abrevia), după germ. verkürzen. – Din rom. provin bg. skurtejka (Capidan, Raporturile, 224; Bernard 38), sb. škurteljka, stuteljka.
SCURT1 adv. 1) Lăsând o lungime mică. A reteza ~. 2) În puține cuvinte; concis. A vorbi ~.Pe ~ (sau în ~) concis. ~ și cuprinzător concis și cu un conținut bogat. /<lat. excurtus
SCURT2 ~tă (~ți, ~te) (în opoziție cu lung) 1) (despre obiecte, distanțe, părți ale corpului etc.) Care are o lungime mică sau mai mică decât cea obișnuită. Rochie ~tă. Picior ~.A lua (pe cineva) din ~ a manifesta asprime (față de cineva). A ține (pe cineva) din ~ a supune (pe cineva) unui control sever. ~ de vedere miop. A avea mână ~tă a fi zgârcit. A fi ~ la vorbă a vorbi puțin; a fi necomunicativ. În ~tă vreme (sau în ~ timp) peste puțin timp; în curând. 2) (despre lucrări literare, muzicale etc.) Care este de proporții reduse. /<lat. excurtus
A SCURTÁ ~éz tranz. (dimensiuni, distanțe, termeni etc.) A face să se scurteze. ~ o rochie. ~ drumul.~ limba (cuiva) a face (pe cineva) să tacă, punând în imposibilitatea de a bârfi. ~ vorba a pune capăt discuției. /Din scurt
A SE SCURTÁ pers. 3 se ~eáză intranz. A deveni (mai) scurt; a se reduce; a se micșora. /Din scurt
SCÚRTĂ1 ~e f. Palton scurt, căptușit cu blană, cu lână sau cu vată. ~ de piele. /Din scurt
SCÚRTĂ2 ~e f. pop. Inflamație a ganglionilor limfatici de la subsuori sau de la stinghii; udmă. A face ~. / Din scurt
scurt a. 1. de puțină lungime: rochie scurtă; 2. la mică distanță: vedere scurtă; 3. care nu ține mult: vieață scurtă; 4. puțin: vorbă scurtă; 5. Gram. care se rostește iute: vocale scurte. [Abstras din scurtà]. ║ adv. într’o vorbă; a apuca (ținea) de scurt, a observa de aproape. ║ n. scurtime: n’avem în scurtul vieței nici timpul de sperat AL.
scurtà v. a (se) face mai scurt: a scurta haina; fig. a scurta vorba. [Lat. EXCURTARE].
scurtă f. pl. Mold. umflături la subsuoară. [Origină necunoscută].
scurtă f. Mold. scurteică: cu scurtele de șăiac.
scurt, -ă adj. (lat. cŭrtus, scurt, ca sturz, din turdus; it. sp. corto, pv. cat. cort, fr. court, pg. curto. Prosteza luĭ s nu vine numaĭ de cît d. scurtez. V. șorț). Care nu e lung (în spatiŭ): drum, convoĭ, fir, suman scurt; vedere scurtă. Scund, de statură mică: om scurt. De puțină durată (care se șfîrșește saŭ se rostește în puțin timp): călătorie, vorbă, vocală scurtă. Scurt de vedere, miop. Scurt la minte, prost. A lua (a apuca) pe cineva din scurt (pin aluz. la frîne), a-ĭ pune întrebărĭ silindu-l să mărturisească vina. A ținea din scurt, a nu lăsa să zburde după plac, a nu lăsa frîu liber. Par’că numaĭ un cîne-ĭ scurt de coadă, parćă numaĭ un singur om saŭ lucru e așa, par’că nu se maĭ găsește (de ex., ar zice un hoț) un lucru ca cel perdut de tine? Scurt și cuprinzător, cu puține vorbe, dar plin de înțeles orĭ de energie (vorbind de un ordin, o declarațiune). În scurt (fr. bref), ca să mă exprim pe scurt, ca să nu lungesc vorba: în scurt, era un șarlatan. Pe scurt, prescurtînd cu vorba: să-țĭ spun pe scurt ce a fost. În scurt timp, în puțin timp, curînd: în scurt timp s’a și ivit.
scúrtă f., pl. e (d. scurt, pin aluz. la scurtarea saŭ împedecarea mișcărilor). Vest. Adenită. V. udmă.
scurtéz v. tr. (lat. ex-cŭrtare, fr. écourter). Fac maĭ scurt: a scurta o haină, un discurs, un drum (făcîndu-l maĭ drept), o distanță (ĭuțind mersu trenuluĭ ș.a.). A scurta cuĭva vorba, a nu-l lăsa să maĭ vorbească. A-ĭ scurta pretențiunile, a i le reduce, a-ĭ muia nasu. A-ĭ scurta cărările, a-l face să nu maĭ vie Invățîndu-l minte.
curpen-scurt s. v. CLOPOȚEL.
scriere în scurt s. v. PRESCURTARE. REZUMAT.
scurt adj. v. ÎNCUIAT. ÎNGUST. LIMITAT. MĂRGINIT. OBTUZ. PUȚIN. REDUS.
SCURT adj., adv. 1. adj. mic, redus, restrîns. (Un text ~.) 2. adj. concentrat, concis, laconic, lapidar, succint, (înv.) rezumător, (fig.) strîns, telegrafic. (O expunere ~; stil ~.) 3. adj. mărunt, mic, scund, (rar) scundac. (Un om ~ de statură.) 4. adj. mic. (Creion ~.) 5. adj. mic. (Vara noaptea-i ~.) 6. adj. puțin. (În ~ vreme voi fi la tine.) 7. adv. strîns. (Apucă iapa ~ de căpăstru.) 8. adv. brusc, deodată, fulgerător, instantaneu, odată, repede, subit, (pop.) numai, (reg.) tîrla-mîrla. (~ se întoarce spre el și...)
scurta vb. v. AJUNGE. DECAPITA. PRINDE. REDUCE. SIMPLIFICA. TĂIA.
SCURTA vb. 1. a micșora, a prescurta, a reduce. (Mai ~ din text.) 2. a concentra, a prescurta, a reduce, a rezuma, (fig.) a comprima, a condensa. (A ~ o expunere.) 3. a abrevia, a prescurta. (A ~ numele unei instituții.) 4. (reg.) a reteza. (A ~ o haină.) 5. a tăia. (Mai ~ din poale.) 6. a tăia. (A ~ drumul peste cîmp.) 7. a descrește, a se mici, a se micșora, a se reduce, a scădea. (Toamna, ziua se ~.)
SCURTĂ s. (MED.) uimă, (reg.) moimă, (Mold.) boșoalcă.
scurtă s. v. ADENITĂ.
șarpe-scurt s. v. NĂPÎRCĂ. VIPERĂ.
vedere scurtă s. v. MIOPIE. MIOPISM.
ARS LONGA, VITA BREVIS (lat.) arta e lungă, viața e scurtă – Varianta latină a primului aforism hipocratic: „Ho bios brachys, e de techne macra” (O βιοζ βραχύζ ἤ δέ τέχυη μαϰρά)
BREVIS ESSE LABORO, OBSCURUS FIO (lat.) mă străduiesc să fiu scurt și devin obscur – Horațiu, „Ars poetica”, 25. O exprimare prea concisă devine uneori neclară.
IRA FUROR BREVIS EST (lat.) mânia este o scurtă nebunie – Horațiu, „Epistulae”, 1, 2, 62.
SCURTU, Ioan (n. 1940, com. Dochia, jud. Neamț), istoric român. Prof. univ. la București. Director general al Arhivelor Naționale (1991-1996), directorul Institutului de Istorie „N. Iorga” (2001-2006). Preocupări privind viața politică din România, activitatea unor personalități istorice (Ion I.C. Brătianu, I. Maniu, N. Iorga, Spiru C. Haret ș.a.), relațiile internaționale, minoritățile naționale, viața cotidiană etc. Lucrări: „Tratatul de Istoria Românilor”, autor și coord. vol. 8 (1918-1940), „Viața cotidiană a românilor în perioada interbelică”, „Istoria românilor în timpul celor patru regi” (1866-1947), „Istoria Partidului Țărănesc”, „Istoria Partidului Național-Țărănesc”.
SCURTU MARE, com. în jud. Teleorman, situată în C. Găvanu-Burdea, pe cursul superior al râului Clanița; 2.030 loc. (2005). Nod rutier. Bisericile de lemn cu același hram – Cuvioasa Parascheva, în satele Albeni (1805) și Drăcești (1859).
a i-o reteza (cuiva) scurt expr. 1. a-i limita (cuiva) pretențiile. 2. a pune brusc capăt unei discuții.
a scurta cuiva ghearele expr. a pune pe cineva în imposibilitatea de a face rău.
a vorbi pe unde scurte expr. (intl.) a vorbi argotic.
a-l reteza (pe cineva) scurt expr. v. a i-o reteza (cuiva) scurt.
scurt în piele expr. (glum.) circumscris, tăiat împrejur.

scurta dex

Intrare: scurta
scurta verb grupa I conjugarea a II-a
Intrare: scurtă
scurtă
Intrare: scurt
scurt adjectiv
Intrare: șarpe-scurt
șarpe-scurt substantiv masculin