SCURTĂTÚRĂ, scurtături, s. f. 1. Bucată scurtă de lemn; retevei. 2. Cărare care urmează distanța cea mai scurtă între două puncte. – Scurta + suf. -ătură.

SCURTĂTÚRĂ, scurtături, s. f. 1. Bucată scurtă de lemn; retevei. 2. Cărare care urmează distanța cea mai scurtă între două puncte. – Scurta + suf. -ătură.

SCURTĂTÚRĂ, scurtături, s. f. 1. Bucată scurtă de lemn; retevei. Ieși și omul c-o scurtătură de lemn în mînă. SADOVEANU, P. S. 111. Și după ce i-au luat văzul, trage-i... care cu ce apucă... fata cu o scurtătură de lemn. CARAGIALE, O. I 347. El zvîrr! cu o scurtătură în urma noastră. CREANGĂ, A. 42. 2. Potecă ce duce de-a dreptul, fără ocoluri sau cotituri.

scurtătúră s. f., g.-d. art. scurtătúrii; pl. scurtătúri

scurtătúră s. f., g.-d. art. scurtătúrii; pl. scurtătúri

SCURTĂTÚRĂ s. v. retevei.

SCURTĂTÚRĂ ~i f. 1) Bucată scurtă de lemn; retevei. 2) Cărare, drum ce duce de-a dreptul; calea cea mai scurtă. A luat-o pe ~. /a scurta + suf. ~ătură

scurtătură f. bâtă scurtă.

scurtătúră f., pl. ĭ. Retevei, cĭomag scurt. Fig. Iron. Persoană prea scurtă (scundă) V. prăjină.

SCURTĂTURĂ s. retevei, (pop.) zburătură, (reg.) caravei, cotromplete, răzbici, resteu, scatoalcă, scurtei, verdete, (Olt. și Ban.) jilăvete, (prin Transilv. și Maram.) șui, (prin Olt.) șutavei, (Transilv., Maram. și Olt.) șuvei, (înv.) șuvete. (A aruncat cu o ~ după el.)