SCURMÁ, scurm, vb. I. Tranz. și intranz. (Pop.) A răscoli la suprafața pământului (cu râtul, cu ciocul, cu ghearele, cu o unealtă etc.) pentru a scoate ceva la iveală sau pentru a face o gaură. ♦ Tranz. Fig. A preocupa (chinuind sufletește); a irita. – Probabil lat. *excorrimare.

SCURMÁ, scurm, vb. I. Tranz. și intranz. (Pop.) A răscoli la suprafața pământului (cu râtul, cu ciocul, cu ghearele, cu o unealtă etc.) pentru a scoate ceva la iveală sau pentru a face o gaură. ♦ Tranz. Fig. A preocupa (chinuind sufletește); a irita. – Probabil lat. excorrimare.

SCURMÁ, scurm, vb. I. Tranz. 1. A zgîria pămîntul (cu piciorul, cu botul, cu o unealtă) pentru a face o gaură sau pentru a căuta și a scoate ceva la iveală; a rîcîi, a scormoni. Cu capetele plouate, caii scurmau pămîntul și sforăiau din cînd în cînd liniștiți. DUMITRIU, N. 151. Apăreau zimbrii cu fruntea lată, scurmînd mînios țărîna în copite și năpustindu-se ca o catapultă. C. PETRESCU, A. 17. Caii varsă foc pe nară, scurmă țărna și nechează. EFTIMIU, Î. 52. ◊ (Într-o imagine poetică) Eu sînt trimisul timpurilor noi, Ieșit din rînd cu cei ce scurmă glia. BENIUC, V. 86. ◊ Intranz. (De obicei cu determinări locale) Satul, cu acoperișurile de stuh... cu porci negri scurmînd pe sub uși și pe sub praguri, se scufunda în noapte. CAMILAR, N. I 324. O găină albă, a-nceput să scurme-n drum. D. BOTEZ, P. O. 26. Auzi! găinile ei scurmă în ograda mea și ea nu-mi dă măcar un ou! DUNĂREANU, N. 21. Cerbul... scurmînd de trei ori cu piciorul in pămînt, se tologește jos pe pajiște. CREANGĂ, P. 226. (Fig.) Ciocanul se auzea înăbușit scurmînd în munte. SADOVEANU, O. VI 276. Crește-n urma plugului ce scurmă, O brazdă neagră. D. BOTEZ, P. O. 26. 2. Fig. A irita, a preocupa, a chinui (răscolind gînduri, sentimente). Rînduiala ce te muncește, te scurmă. CONACHI, P. 264.

scurmá (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 scúrmă

scurmá vb., ind. prez. 3 sg. scúrmă

SCURMÁ vb. 1. a râcâi, a scormoni, (rar) a scotoci, (înv., pop. și fam.) a scociorî, (înv. și reg.) a scodoli, a scorbeli, (reg.) a răcăli, a rășchia, a scodormoli, (prin Mold.) a râcălui, (Transilv. și Maram.) a scorni. (Găinile ~ pământul.) 2. a scormoni, (pop.) a săpa, (reg.) a dricui. (Porcul ~ cu râtul pământul.)

SCURMÁ vb. v. ara, scotoci.

scurmá (-m, -át), vb. – A zgîrma, a scormoni. – Var. scruma, scîrma, Olt. scîrmîi.De la scrum „cenușă”, care mai de mult trebuie să fi însemnat „praf în general”; animalele care scurmau pămîntul în bucățele mici. Ideea de „a face praf” este denumirea semantică generală pentru scrum, scurma și sdrumica; forma primitivă este scruma, care apare și cu sensul de „a arde”. Explicația pornind de la lat. *excorrimāre (Giuglea, Cercetări lexicografice, 26; Tiktin; REW 2254; Candrea, GS, VII, 196), cf. rîma, nu pare izbutită. Der. scurmător, adj. (care scurmă); scurmătură, s. f. (țărînă; scormonire); scormoni, vb. (a săpa, a scurma), cu suf. expresiv -ni, cf. var. scromoli cu suf. -li, tot expresiv (după Scriban, Arhiva, XXV, 134, din mag. karmolni; după Pușcariu, Dacor., I, 239-41, din cormană); scormoneală, s. f. (scurmat); scormonitor, adj. (care scormonește); sdrumica, vb. (a pulveriza, a sfărîma), probabil în loc de *scrumica, cf. mr. sdrumin(are), sdrumig(are), pe care Pascu, Archiv. Rom., VI, 26 și REW 7440a îl reduc la lat. rumināre (după Koerting 3389 și Cihac, I, 163, din lat. *exdemicāre, cf. contra Densusianu, Rom., XXXIII, 286; după Tiktin, Pușcariu, Dacor., VIII, 107 și Candrea, de la dumica contaminat cu sdrobi).

A SCURMÁ scurm tranz. 1) (pământ, paie, gunoi etc.) A răscoli, dând la o parte straturile de deasupra; a scormoni; a râcâi. 2) fig. (despre gânduri, griji etc.) A chinui sufletește; a nu lăsa în pace. 3) fam. (persoane) A încerca de a submina, răscolind trecutul cuiva (pentru a găsi lucruri compromițătoare); a râma. /cf. lat. excorrimare

scurmà v. 1. a săpa cu unghiile ori cu botul, vorbind de găină sau de porc; 2. fig. a roade: ceva îl scurma la inimă; 3. a scruta: îmi scurmă fundul gândurilor. [Lat. *EXCONRIMARI].

scurm (est) și scîrm (vest) a -á v. tr. (mai degrabă d. curm 2 de cît d. lat. *ex-corrimari, d. rimari, a scormoni. V. rîm). Scormonesc (răscolesc) pămîntu cu unghiile (rîcîĭ) saŭ și cu rîtu (rîm): găinile și cîniĭ aŭ scurmat toată grădina. Fig. A te scurma ceva la inimă, în buzunar, a nu te simți liniștit pînă ce nu-țĭ ușurezĭ sufletu sau buzunaru. – În Olt. și zgîrmăĭ, a -i (NPl. Ceaur, 143).

zgî́rmăĭ, a -í, V. scurm.

scurma vb. v. ARA. SCOTOCI.

SCURMA vb. 1. a rîcîi, a scormoni, (rar) a scotoci, (înv., pop. și fam.) a scociorî, (înv. și reg.) a scodoli, a scorbeli, (reg.) a răcăli, a rășchia, a scodormoli, (prin Mold.) a rîcălui, (Transilv. și Maram.) a scorni. (Găinile ~ pămîntul.) 2. a scormoni, (pop.) a săpa, (reg.) a dricui. (Porcul ~ cu rîtul pămîntul.)

scurmá, scurm, vb. tranz. – (pop.) A scormoni, a săpa, a căuta. – Probabil lat. excorrimare (Giuglea, Tiktin, Candrea, cf. DER; Scriban, DEX); cf. alb. gërmoj, zgërmis (MDA); cuv. autohton, fără corespondent în albaneză (Russu, 1970).