SCUIPĂTÚRĂ, scuipături, s. f. Scuipare; (concr.) scuipat (2). – Scuipa + suf. -ătură.

SCUIPĂTÚRĂ, scuipături, s. f. Scuipare; (concr.) scuipat (2). – Scuipa + suf. -ătură.

SCUIPĂTÚRĂ, scuipături, s. f. Acțiunea de a scuipa; scuipat. Baba Ghioala... folosea toate descîntecele ei cu cărbuni stinși în apă, cu treceri peste prag, cu scuipături in vînt. PAS, Z. I 216.

scuipătúră s. f., g.-d. art. scuipătúrii; pl. scuipătúri

scuipătúră s. f., g.-d. art. scuipătúrii; pl. scuipătúri

SCUIPĂTÚRĂ s. 1. (Mold. și Bucov.) stupitură. 2. salivă, scuipat, spută, (rar) apă, (pop.) stupit.

scuĭpătúră (vest) și stupitúră (est) f., pl. ĭ. Substanță scuipată: scuĭpăturĭ pe pardoseală. Acțiunea de a scuĭpa o dată sau felu de a scuĭpa: scuĭpătură țigănească.

SCUIPĂTURĂ s. 1. (Mold. și Bucov.) stupitură. 2. salivă, scuipat, spută, (rar) apă, (pop.) stupit.