scoarță dulce definitie

23 definiții pentru scoarță dulce

SCOÁRȚĂ, scoarțe, s. f. 1. Țesut protector (gros și tare) care acoperă tulpina și rădăcina plantelor; coajă. ◊ Expr. Obraz de scoarță = om necioplit, lipsit de rușine de bună-cuviință. (Reg.) Mamă (sau soră) de scoarță = mamă (sau soră) vitregă. 2. Învelișul exterior și solid al globului pământesc, cu o grosime care variază între 5 și 8 km în zona oceanică și între 30 și 80 km în zona continentală; coajă care se formează la suprafața pământului după ploi mari urmate de secetă. 3. (Anat.; în sintagma) Scoarța cerebrală = partea exterioară a emisferelor cerebrale, formată din substanță nervoasă cenușie. 4. Copertă rigidă a unei cărți, a unui registru etc. ◊ Expr. Din scoarță în scoarță = de la prima până la ultima pagină, de la început până la sfârșit, în întregime. 5. Perete de scânduri cu care se înlocuiesc loitrele carului când se transportă grăunțe. 6. Covor cu urzeală de lână sau bumbac și băteală din lână. – Lat. scortea.
SCOÁRȚĂ, scoarțe, s. f. 1. Înveliș extern (gros și tare) al trunchiului și al crengilor unui copac sau al unei plante lemnoase; coajă. ◊ Expr. Obraz de scoarță = om necioplit, lipsit de rușine de bună-cuviință. (Reg.) Mamă (sau soră) de scoarță = mamă (sau soră) vitregă. 2. Învelișul exterior și solid al globului pământesc, cu o grosime care variază între 5 și 8 km în zona oceanică și între 30 și 80 km în zona continentală; coajă care se formează la suprafața pământului după ploi mari urmate de secetă. 3. (Anat.; în sintagma) Scoarța cerebrală = partea exterioară a emisferelor cerebrale, formată din substanță nervoasă cenușie. 4. Copertă rigidă a unei cărți, a unui registru etc. ◊ Expr. Din scoarță în scoarță = de la prima până la ultima pagină, de la început până la sfârșit, în întregime. 5. Perete de scânduri cu care se înlocuiesc loitrele carului când se transportă grăunțe. 6. Covor cu urzeală de lână sau bumbac și băteală din lână. – Lat. scortea.
SCOÁRȚĂ, scoarțe, s. f. 1. Înveliș extern al tulpinilor, ramurilor, lujerelor și rădăcinilor lemnoase; coajă. Auzirăm peste o vale, undeva, ciocănitoarea cea mare de munte, duruind sonor în scoarța copacilor. SADOVEANU, O. VIII 14. Potrivea scoarța întreagă a unui brad despoiat, pe acoperămîntul tupilat al stînii zdruncinate de furtună. HOGAȘ, M. N. 190. Într-o scoarță de copac O să bată tica-tac Tactul, ghionoaia. COȘBUC, P. I 301. ◊ (În metafore și comparații) Pieptarul de piele de căprioară și, dedesubt, cămașa de in erau scoarță de sînge închegat. SADOVEANU, O. I 17. Tunicile foșnesc la fiecare mișcare aspru, fiindcă de patru zile, de cînd le înmoaie prin noroaie... s-au întărit scoarță. C. PETRESCU, Î. II 33. Cu guler nalt, pînă la urechi, cusut scoarță. GHICA, la TDRG. ◊ Expr. Obraz de scoarță = om necioplit, lipsit de rușine, de bună-cuviință. S-a trece ea și asta; obraz de scoarță, și las-o moartă-n popușoi. CREANGĂ, A. 51. Mamă (sau soră) de scoarță = mamă (sau soră) vitregă. Această fată bună era horopsită și de sora cea de scoarță și de mama vitrigă. CREANGĂ, P. 283. 2. Învelișul exterior, tare al globului pămîntesc; coajă care se formează la suprafața pămîntului după ploi mari, urmate de secetă. 3. (De obicei determinat prin «cerebrală») Partea exterioară a emisferelor cerebrale, formată din substanță cenușie. Scoarța coordonează toate funcțiunile organismului. DANIELOPOLU, F. N. II 252. 4. Îmbrăcăminte rigidă a unei cărți, a unui caiet etc.; copertă. Pe masă se aflau foile dactilografiate și broșura, cu scoarțele roșii, sub o cămașă banală de dosar. C. PETRESCU, A. 353. Albumul ei cu scoarțe violete E plin de cărți poștale ilustrate. TOPÎRCEANU, P. 209. Vechiul lui caiet... ale cărui scoarțe vinete, pătate de stearină, îi aduceau aminte nopți de neodihnă. VLAHUȚĂ, O. A. III 75. ◊ Expr. Din scoarță în scoarță = de la prima pînă la ultima pagină, de la început pînă la sfîrșit, în întregime. Îmbulzeala la ranguri era atît de mare, că se umpluse din scoarță în scoarță condica pitacului domnesc. GHICA, S. 37. Ce batjocură să mă puie pe mine... să învăț a b c! pe mine care înțelegeam pe Erodian, din scoarță în scoarță! NEGRUZZI, S. I 7. 5. (Determinat uneori prin «de car») Perete de scînduri cu care se înlocuiesc loitrele carului cînd se transportă material granular. 6. Țesătură groasă, de obicei de lînă, lucrată cu diferite modele și flori, care se așterne pe pat, pe dușumea etc.; covor. Lumina se pierdea, fără urmă, în scoarțele bătrînești, pălite, care atîrnau pe pereți. DUMITRIU, N. 34. Iordache și Profira se culcară amîndoi în carul larg, plin de scoarțe și de cojoace. GALACTION, O. I 286. Frumoasele țesături și cusături ce se fac... pe învelitori (velințe, lăicere, scoarțe). ODOBESCU, S. II 107. – Pl. și: (6) scorțuri (SADOVEANU, B. 94).
scoárță s. f., g.-d. art. scoárței; pl. scoárțe
scoárță s. f., g.-d. art. scoárței; pl. scoárțe
SCOÁRȚĂ s. 1. v. coajă. 2. scoarță secundară v. feloderm. 3. (ANAT.) scoarță cerebrală = cortex cerebral. 4. v. litosferă. 5. v. coperă. 6. covor, (rar) săndulie, (pop.) velință, (înv. și reg.) tapet, (reg.) lăicer, (prin Transilv. și Ban.) tehip, (Transilv. și Maram.) țol. (~ de perete.) 7. chilim. (O ~ înflorată.)
SCOÁRȚĂ s. v. așchie, coajă, crustă, pojghiță, portmoneu, portofel, rogojină, scândură, surcea, surcică, ștaif, țandără.
SCOARȚĂ DÚLCE s. v. scorțișoară.
scoárță (-țe), s. f.1. Coajă. – 2. Crustă. – 3. Loitră, corlată. – 4. Cuvertură, învelitoare, preș. – 5. Covor, tapet. – 6. Copertă. – 7. (Olt.) Portofel. – Istr. scorțĕ. Lat. scortea „de piele” (Diez, I, 374; Densusianu, Hlr., 158; Pușcariu 1557; REW 7742), confundată cu cortex „coajă”, cf. it. scorza, prov., cat. escorsa, fr. écorce, sp. escuerzo. Pentru evoluție, cf. coaje-cojoc. Der. scorțar, s. m. (bocănitoare, Sitta caesia); scorțar, s. n. (covor); scorțăraș (var. scorțărel), s. m. (arbore, Cinnamonum zeylanicum); scorțișoară, s. f. (scoarța scorțișorului; varietate de pere); scorțos (var. scorțoros, scorțuros), adj. (tare, uscat; aspru, dur; morocănos, iritabil); scorțoșa (var. înscorțoșa), vb. refl. (a se întări, a se înăspri); scorțolină (var. scorțotină), s. f. (prostituată); înscorți, vb. refl. (a crește scoarța; a se usca, a se înăspri).
SCOÁRȚĂ ~e f. 1) Strat exterior care acoperă tulpinile și ramurile plantelor lemnoase; coajă. ◊ Cu obraz de ~ lipsit cu totul de rușine. Mamă (sau soră) de ~ mamă (sau soră) vitregă. ~ terestră învelișul solid al Pământului. ~ cerebrală strat superior al emisferelor cerebrale, constituit din substanță cenușie.) 2) Copertă tare a unei cărți. ◊ A citi din ~ în ~ a citi de la început până la sfârșit. 3) pop. Covor de lână. 4) înv. Fiecare dintre cele două părți laterale ale căruței făcute din scânduri și folosite în loc de loitre. /<lat. scortea
scoarță f. 1. învelișul unui arbore sau al unei plante lemnoase; 2. înveliș de carte: a citi din scoarță în scoarță; 3. velință: scoarță de pat; 4. covor subțire de lână țărănească: scoarțe frumos lucrate și înflorate; 5. pl. părți de scânduri în locul loitrelor. [Lat. vulg. SCORTEA = clasic CORTEX]. ║ adv. tare ca o scoarță: pânza s’a făcut scoarță.
scoárță f., pl. e (lat. scórtea, manta de pele, fem. d. scórteus „de pele”, rudă cu cortex, córticis, scoarță, coajă; it. scorza, pv. cat. escorza, fr. écorce). Coajă, învălișu trunchĭuluĭ și ramurilor copacilor. Învălișu de hîrtie saŭ de carton saŭ de lemn al uneĭ cărțĭ: a ceti o carte din scoarță’n scoarță (a o ceti toată. V. doască, tartaj). Velință, învălitoare de pat de lînă țesută ca și covoru național. Covor național, adică țesut, nu tuns. (Pl. în est și scorțurĭ, felurĭ de țoale). Loĭtră făcută din scîndurĭ saŭ din împletitură (leasă). A se face scoarță, a se îngroșa ca scoarța: haĭnele i se făcuse scoarță de apă înghețată, (fig.) acestuĭ nerușinat i s’a făcut obrazu scoarță. Soră de scoarță, soră vitregă (Cr.).
scoarță s. v. AȘCHIE. COAJĂ. CRUSTĂ. POJGHIȚĂ. PORTMONEU. PORTOFEL. ROGOJINĂ. SCÎNDURĂ. SURCEA. SURCICĂ. ȘTAIF. ȚANDĂRĂ.
SCOARȚĂ s. 1. (BOT.) coajă. (~ unui trunchi de arbore.) 2. (ANAT.) scoarță cerebrală = cortex cerebral. 3. (GEOL.) litosferă. (~ a pămîntului.) 4. copertă, învelitoare, (înv. și reg.) tartaj, (reg.) tablă. (~ a unei cărți.) 5. covor, (rar) săndulie, (pop.) velință, (înv. și reg.) tapet, (reg.) lăicer, (prin Transilv. și Ban.) tehip, (Transilv. și Maram.) țol. (~ de perete.) 6. chilim. (O ~ înflorată.)
scoarță dulce s. v. SCORȚIȘOARĂ.
scoarță de alterare, (engl.= weathering crust) → alterare.
scoárță, scoarțe, s.f. – (reg.) Covor cu urzeală din lână; cergă. ♦ (onom.) Scoarță, Scoarța, Scorța, nume de familie (31 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Lat. scortea „haină de piele” (Șăineanu, Scriban; Diez, Densusianu, Pușcariu, cf. DER; DEX, MDA).
scoárță, -e, s.f. – Covor cu urzeală din lână; cergă – Lat. scortea „haină de piele”.
SCOARȚA, com. în jud. Gorj, situată în depr. Târgu-Jiu-Cărbunești, la poalele de NE ale dealului Bran; 4.959 loc. (2005). Stație (în satul Copăcioasa) și halte de c. f. (în satele Scoarța și Budieni), inaugurate la 1 iul. 1888. În satul Budieni se află biserica Sfinții Trei Ierarhi (1832), iar în satele Piteștii din Deal, Copăcioasa, Lazuri, Colibași, Lintea și Bobu, bisericile de lemn Sf. Treime (1700), Buna Vestire și Izvorul Tămăduirii (1719, renovată în 1797 și 1870), Duminica Tomei (1740), Sf. Nicolae (1781), Sf. Gheorghe (1798) și Nașterea Maicii Domnului-Gorgaia (ante 1860).
SCOÁRȚĂ (lat. scortea) s. f. 1. (BOT.) Coajă (1). 2. S. terestră = înveliș extern solid al Pământului, cu o grosime care variază între 5 și 8 km sub oceane (unde cuprinde o pătură bazaltică și una subțire sedimentară) și între 30 și 80 km în regiunea continentală (unde prezintă trei pături groase: sedimentară, granitică și bazaltică). La partea inferioară este delimitată de mantaua Pământului prin suprafața de discontinuitate Mohorovičič. S. de alterare = strat foarte subțire de la suprafața litosferei (cu grosimi de câțiva m până la zeci de m, uneori chiar până la 100 m) în care, sub acțiunea agenților externi (insolație, alternanță îngheț-dezgheț, apă din precipitații, rădăcinile plantelor, microorganisme, etc.), au loc procese de dezagregare și alterare, ducând la formarea unui material afânat, permeabil, cu proprietăți noi, față de rocile din care provine. Constituie materialul pe care se formează solul. 3. (ANAT.) S. cerebrală = pătură de substanță nervoasă cenușie, situată la suprafața emisferelor cerebrale, care se dezvoltă progresiv pe scara filogenetică, atingând gradul maxim la om. S. c. reprezintă nivelul cel mai înalt de integrare a funcțiunilor organismului și de adaptare a acestuia la mediu, substratul material al activității psihice. Celulele și fibrele s. c. au o dispoziție stratificată și o organizare complexă, caracteristică pentru diferitele sale regiuni. Sin. cortex cerebral. 4. Copertă exterioară tare a unei cărți, a unui registru etc. 5. Denumire dată covoarelor țesute în tehnica chilimului, cu urzeală din lână sau bumbac și băteală din lână. S. au în România o importanță funcție ornamentală în interiorul locuințelor țărănești; se aștern pe pat, pe lavițe etc. sau se atârnă pe perete. Din punct de vedere decorativ, ele se diferențiază în funcție de zonă și de perioada în care au fost lucrate. Ornamentele sunt geometrice, vegetale sau figurative. Cromatic ele sunt foarte variate (negru, roșu, verde, galben, alb în diverse tonuri).
SCOARȚĂ subst. 1. (Dm; Ștef); – zis și Scorțea (16 B V 109; AO XVIII 135). 2. Scorțeș comis (Sd IV), zis și Scoarțeș (Vr; Sd XI 86) etc., și Coarteș, socrul lui Costin postelnic (HI XI 45). 3. Scorțul, olt. (16 B VI 338). 4. Scorț/ăscu (Tec II; Ur XXII 218); -escu (Arh); -ești s. (C Ștef); -ăuți, s., mold. 1407 (Glos) -eni ss.; -eanu fam. (< Scorțeni s.). 5. Scorțarul s. 6. Toader Scorțești (sic), comis, mold. 1663 (RI XII 237). 7. + -un: Scorțun moșn. (AO X 129). Scorți, D. (Cat Br).
din scoarță-n scoarță expr. amănunțit.
scoarță, scoarțe s. f. (intl.) buzunar.

scoarță dulce dex