SCLIPUÍ, sclipuiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A strânge cu greu, puțin câte puțin (din cele necesare); a face rost, a agonisi, a procura. – Et. nec.

SCLIPUÍ, sclipuiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A strânge cu greu, puțin câte puțin (din cele necesare); a face rost, a agonisi, a procura. – Et. nec.

SCLIPUÍ, sclipuiesc, vb. IV. Tranz. (Mold.) A strînge cu greu, puțin cîte puțin (din cele necesare); a face rost, a agonisi, a procura. Poate va fi sclipuit ceva gologani și pentru datoria de astă-iarnă. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 6/3. În sfîrșit, facem noi ce facem, și sclipuim, de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjeală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea, și pe după toacă și pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Bună ziua, Zamfiră, ce faci? Torci fuior, sclipuiești zestre? CONTEMPORANUL, VII 497.

sclipuí (a ~) (a agonisi) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. sclipuiésc, imperf. 3 sg. sclipuiá; conj. prez. 3 să sclipuiáscă

sclipuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. sclipuiésc, imperf. 3 sg. sclipuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. sclipuiáscă

SCLIPUÍ vb. v. acumula, aduna, agonisi, economisi, face, strânge.

A SCLIPUÍ ~iésc tranz. 1) (stări, avere) A aduna cu greu, puțin câte puțin; a înjgheba. 2) pop. A face în grabă din materiale aflate la îndemână; a înjgheba; a închipui; a înfiripa; a improviza. /Orig. nec.

sclipuí3, sclipuiésc, vb. IV (înv.; despre o construcție sau o parte a ei) a bolti, a arcui.

sclipuì v. Mold. a înjghieba, a strânge picătură cu picătură: și-a sclipuit puține parale CR. [Derivat din clipì, care exprimă o acțiune momentană].

2) sclipuĭésc v. tr. (d. sclip). Cant. Boltesc.

1) sclipuĭésc v. tr. (d. sclipesc, pin aluz. la sclipirea banilor). Est. Fam. Adun cîte-va parale: șĭ-a sclipuit și cîțĭ-va francĭ și a plecat cu noĭ. V. închipez.

sclipui vb. v. ACUMULA. ADUNA. AGONISI. ECONOMISI. FACE. STRÎNGE.