schimă definitie

14 definiții pentru schimă

SCHÍMĂ, schime, s. f. I. 1. Ordin călugăresc sau preoțesc; tagmă, cin. 2. Haină călugărească. II. Gest, mișcare prin care cineva vrea să exprime ceva. ♦ Mișcare a feței; grimasă, strâmbătură. – Din ngr. schima.
SCHÍMĂ, schime, s. f. I. 1. Ordin călugăresc sau preoțesc; tagmă, cin. 2. Haină călugărească. II. Gest, mișcare prin care cineva vrea să exprime ceva. ♦ Mișcare a feței; grimasă, strâmbătură. – Din ngr. schima.
SCHÍMĂ1, schime, s. f. 1. Gest, mișcare expresivă (mai ales a brațelor). Venea o femeie... care avea umbletul și schimele unei nebune. GALACTION, O. I 166. Virtuoșii, ctitori de așezăminte, Unde spumegă desfrîul în mișcări și în cuvinte, Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri Și aplaudă frenetic schime, cîntece și jocuri. EMINESCU, O. I 150. ◊ Fig. Caisul era un schelet, care se clătina și făcea schime, izbind... încoace și încolo. GALACTION, O. I 200. 2. Grimasă; strîmbățură. Fața lui Rădașcă avu o schimă care părea a răspunde unui spasm lăuntric. SADOVEANU, P. M. 188. Îl cercetă și răsfrînse buza de jos într-o schimă de supremă compătimire. C. PETRESCU, A. R. 16. Histrionii aceia întocmiră ale lor jocuri fără de a cînta și fără chiar de a face ceva schime care să vădească înfățișarea teatrală a vreunui fapt. ODOBESCU, S. I 40. ♦ Sens. Vederea i se întunecă și schima cuvintelor i se pierdu în minte. GANE, la TDRG. – Variantă: shímă (BUDAI-DELEANU, Ț. 168) s. f.
SCHÍMĂ2, schime, s. f. Ordin călugăresc sau preoțesc; cin, tagmă. Amărît de schima popească, Creangă umblase, pe dată ce strînsese ceva bani din cărți, să-și cumpere o căsuță. CĂLINESCU, I. C. 163. Trebuia să fie «tuns», sub numele de Nifon, în schima monahală. ARGHEZI, P. T. 5. ♦ Haină călugărească.
schímă (ordin călugăresc, grimasă) s. f., g.-d. art. schímei; pl. schíme
schímă s. f., g.-d. art. schímei; pl. schíme
SCHÍMĂ s. v. aer, aspect, chip, cin, expresie, față, figură, fizionomie, grimasă, înfățișare, mină, obraz, rasă, schimonoseală, schimonosire, schimonositură, strâmbătură, tagmă.
schímă (-me), s. f.1. Formă, figură. – 2. Gest, grimasă, mină. – 3. Înfățișare, aspect, aparență. – 4. Nălucă, stafie, duh rău, drăgaică. – 5. Ținută, îmbrăcăminte, veșmînt. – Var. înv. shimă, Mold. (sensul 4) știmà. Mgr. σχῆμα (Cihac, II, 696; Roesler 675; Gáldi 248). Este dubletul lui schemă, s. f., din fr. schéma, der. schematic, adj., din fr. schématique; schematism, s. n., din germ. Schematismus, cu var. Trans.; șematism, s. n. (schemă); schematiza, vb., din fr. schématiser. Der. schimnic (var. schivnic și der.), s. m. (eremit, pustnic, anahoret), din sl. skimĭnikŭ < skima „rasă călugărească” (Cihac, II, 331; Conev 109); schimnică, s. f. (pustnică); schimnici, vb. (a trăi ca un schimnic); schimnicie, s. f. (viață de anahoret); schimnicesc, adj. (de schimnic); schimonosi (var. Mold. schimosi), vb. (a deforma, a desfigura; a imita, a parodia), cu suf. expresiv -si, poate atașat direct la ngr. ἄσχημω, aorist ἀσχημώνω „a se purta urît” (Murnu 50; după Rosetti, Studii ling., 30, schimosi este ngr. άσϰημίζω); schimonoseală (var. schimonositură), s. f. (imitație, parodie, reproducere proastă; avort, monstru; strîmbătură, grimasă); șteamătă, s. f. (fantasmă, viziune, arătare), în Trans., și Bucov., probabil din pl. gr. σϰήματα (Pușcariu, Dacor., V, 411), cf. știmă și așteamăt; scheamătă, s. f. (Trans., trăsătură, umbră), var. a cuvîntului anterior (glosată greșit de Scriban: „rest, fragment”). Relația acestor cuvinte din umbră cu sb. štimati „a crede” (Iordan, RF, II, 272), pare îndoielnică.
SCHÍMĂ ~e f. rar 1) Mișcare a mâinii sau a capului care însoțește sau înlocuiește vorbirea; gest. 2) Contractare (voită sau involuntară) a mușchilor feței; schimonosire a feței; schimonositură; strâmbătură; grimasă. /<sl. skima, gr. schíma
schimă f. 1. gest, grimasă: și aplaudă frenetic schime, cântece și jocuri EM.; 2. tagmă: îmbrățișă schima monacală. [De origină slavo-greacă].
schímă f., pl. e (ngr. shima, vgr. shêma, formă, haĭnă, figură, trăsătură, gest; vsl. skima, rus. shima. V. schemă). Vechĭ (și shimă). Gest. Azĭ. Gest. schimositură, strîmbătură: schime, cîntece și jocurĭ (Em.). Figură, formă, aspect: o schimă misterioasă. Haĭnă călugărească. Schima cea mică, rasa (haĭna) pe care o poartă frațiĭ; schima cea mare, potcapu (pe care-l poartă numaĭ monahiĭ). – Și știmă, stahie, monstru, arătare, ĭazmă, vîlvă, pocitanie, duh necurat, zînă de apă: oameniĭ mor și se fac știme (Șez. 36, 31), știma Dunăriĭ, știmele mlaștiniĭ (Chir.). – Și stimă (Bucov.) și chimă (Mold. nord): chima răuluĭ pe malu pîrăuluĭ (Cr.).
ștímă, V. schimă.
schi s. v. AER. ASPECT. CHIP. CIN. EXPRESIE. FAȚĂ. FIGURĂ. FIZIONOMIE. GRIMASĂ. ÎNFĂȚIȘARE. MINĂ. OBRAZ. RASĂ. SCHIMONOSEALĂ. SCHIMONOSIRE. SCHIMONOSITURĂ. STRÎMBĂTURĂ. TAGMĂ.
schímă, schime s. f. (Înv.) 1. (De obicei determinat prin „călăgărească” și „îngerească”) Acoperământ de cap purtat de schimonahi; cuculiu. 2. Denumirea slujbei prin care arhiereul sau egumenul hirotezește călugării. ◊ Schimă mică = slujbă bisericească prin care cel tuns în monahism primește hainele călugărești; dulama, paramanul, rasa, mantia, potcapul, camilafca și metaniile. ◊ Schimă mare = slujbă bisericească prin care un monah, pregătit pentru „chipul îngeresc”, devine schimonah și primește hainele: dulama, schima (cuculionul), analabul, brâul, rasa, mantia, potcapul, camilafca, metaniile și crucea. ◊ Expr. A lua (sau a îmbrăca) schima călugărească (sau monahală ori monahicească) sau a îmbrăca schima îngerească = a se călugări. ◊ A dezbrăca (pe cineva) de schima călugărească = a face să renunțe la călugărie. 2. Tagmă (călugărească sau preoțească); cin; viață monahală sau preoțească. ♦ Învestitură monahală. [Var.: shímă s. f.] – Din sl. skima, gr. shima.

schimă dex

Intrare: schimă
schimă substantiv feminin