SCHELĂLĂÍ, pers. 3 schelắlăie, vb. IV. Intranz. A chelălăi. – Pref. s- + chelălăi.

SCHELĂLĂÍ vb. IV v. chelălăi.

SCHELĂLĂÍ vb. IV v. chelălăi.

*schelălăí (a ~) vb., ind. prez. 3 schelắlăie, imperf. 3 sg. schelălăiá; conj. prez. 3 să schelắlăie

schelălăí vb., ind. prez. 3 sg. schélălăie

SCHELĂLĂÍ vb. a chelălăi, a scheuna, (reg.) a țilăi. (Câinele ~.)

A SCHELĂLĂÍ pers. 3 schélălăie intranz. 1) (mai ales despre câini) A scoate sunete ascuțite, dese și repetate. 2) fig. fam. (despre copii) A plânge cu sughițuri dese și repetate. /s + a chelălăi

schelălăì v. a chelălăi: (câinii) schelălăesc sălbatic, rod oasele deoparte AL. [V. chelălăì].

chelălăĭésc v. intr. (ca și chelacăĭ). Vest. Țip de durere, vorbind de cînĭ. – Și schelălăĭesc (Munt. Mold.) chĭolălăĭesc, schĭolălăĭesc și schĭórlăĭ (Mold.), chilălăĭesc, schilălăĭesc și (Olt.) schílăĭ și -ĭésc.

SCHELĂLĂI vb. a chelălăi, a scheuna, (reg.) a țilăi. (Cîinele ~.)