SCEPTICÍSM s. n. 1. Concepție care pune la îndoială posibilitatea cunoașterii veridice a realității lumii exterioare sau, în general, a oricărei cunoștințe certe, punând accentul pe caracterul relativ incomplet și imprecis al acesteia. 2. Atitudine de neîncredere, de îndoială față de cineva sau de ceva. – Din fr. scepticisme.

SCEPTICÍSM s. n. 1. Concepție care pune la îndoială posibilitatea cunoașterii veridice a realității lumii exterioare sau, în general, a oricărei cunoștințe certe, punând accentul pe caracterul relativ incomplet și imprecis al acesteia. 2. Atitudine de neîncredere, de îndoială față de cineva sau de ceva. – Din fr. scepticisme.

SCEPTICÍSM s. n. 1. Doctrină filozofică idealistă care neagă posibilitatea cunoașterii de către om a lumii existente și a adevărului obiectiv. 2. Atitudine de rezervă, de îndoială față de lucrurile în general admise. Ironia și scepticismul îi înfloreau pe buze. SADOVEANU, E. 143. Vorbi... mustrîndu-și șăgalnic tovarășul, stricat de scepticismul cărturăresc. C. PETRESCU, R. DR. 123. O supunere ticnită soartei, oarecare scepticism rămas din generațiile vechi. D. ZAMFIRESCU, R. 52.

scepticísm s. n.

scepticísm s. n.

SCEPTICÍSM s. 1. (rar) pironism. (~ul unei concepții.) 2. v. îndoială.

SCEPTICÍSM s.n. 1. Concepție care proclamă îndoiala față de posibilitatea cunoașterii lumii obiective de către om, ducând de fapt la agnosticism. 2. Atitudine de rezervă, de îndoială, neîncredere față de ceva. [Cf. fr. scepticisme].

SCEPTICÍSM s. n. 1. concepție care proclamă îndoiala față de posibilitatea cunoașterii lumii obiective de către om, ducând de fapt la agnosticism. 2. atitudine de neîncredere, de îndoială. (< fr. scepticisme)

SCEPTICÍSM n. 1) Concepție care pune la îndoială posibilitatea cunoașterii lumii obiective. 2) Atitudine de neîncredere, de îndoială față de ceva. /<fr. scepticisme, lat. scepticismus

scepticism n. doctrină filozofică a celor ce admiteau în principiu că nimica nu e sigur.

* scepticízm n. (d. sceptic). O doctrină a unor filosofĭ ca admiteaŭ în principiŭ că nimica nu e cert. Pin. ext. Neîncredere, îndoĭală: a primi o veste cu scepticizm. – Principaliĭ reprezentanțĭ aĭ scepticizmuluĭ aŭ fost în antichitate Pirone (fundatoru), Enesidem Agripa și Sextu Empiricu, ĭar în timpurile maĭ noĭ Montaigne și Bayle.

SCEPTICISM s. 1. (rar) pironism. (~ unei concepții.) 2. dubiu, incertitudine, îndoială, neîncredere, nesiguranță, rezervă, șovăială, șovăire, (astăzi rar) necredință, (înv.) aporie, îndoință. (Domnea o stare de ~.)

SCEPTICÍSM (< fr. {i}) s. n. 1. Credință potrivit căreia nu este posibilă obținerea unei cunoașteri sigure despre cum sunt lucrurile în realitate, atitudinea recomandată fiind cea de „suspendare a judecății” mai degrabă decât de încredere în produse îndoielnice ale rațiunii. S. vechi include două mișcări: cea întemeiată de Pyrrhon (sec. 4-3 î. Hr.) și ș. Academiei (sec. 3-1 î. Hr.); în plus Xenophan, Gorgias, Socrate sunt, de obicei, asociați cu s. În epoca modernă, s. este promovat de Montaigne, Bayle, Hume, ultimul formulând un s. moderat care admite credințele cotidiene datorate tradiției. O formă contemporană de s. este failibilismul. 2. Atitudine de îndoială sau de neîncredere cu privire la capacitatea ori la intenția reală a oamenilor de a realiza idealurile pe care le proclamă etc.