scăpărá (-ápăr, -át), vb. – 1. A scoate foc din cremene. – 2. A scoate scîntei. – 3. A străluci, a sclipi scurt. – Mr. ascapir, ascăpirare, megl. scapir, scăpirari. Origine îndoielnică. Ar putea fi lat. *excapŭlāre „a pune în libertate”, cf. it. scapolare „a elibera” (REW 2955) și de aici ngr. σϰαπουλίξω, sb. skapulati, cu același sens, cf. calabr. scapulare „a elibera”. Semantismul este ușor de explicat, deși a scăpăra este la propriu „a scoate scîntei”. Totuși, fonetismul din dialecte se opune acestei ipoteze. Celelalte explicații sînt insuficiente: din gr. στράπτειν „a face raze” (Cihac, II, 695); din lat. caperāre „a se încreți” (Tiktin; cf. împotrivă REW 1624b); pus în legătură cu alb. škrep (Meyer 408; Philippide, I, 265; Rosetti, II, 122). Der. scăpărămînt, s. n. (ceea ce e necesar pentru a face foc), se folosește mai ales la pl.; scăpărător, adj. (fulgerător); scăpărătoare, s. f. (cremene, amnar); scăpărătură, s. f. (sclipire, scînteiere, licărire).