SCĂUNÉL, scăunele, s. n. Diminutiv al lui scaun; scăunaș. [Pr.: scă-u-] – Scaun + suf. -el.

SCĂUNÉL, scăunele, s. n. Diminutiv al lui scaun; scăunaș. [Pr.: scă-u-] – Scaun + suf. -el.

SCĂUNÉL, scăunele, s. n. Scăunaș2. Nevasta lui But ședea pe un scăunel și torcea. DUMITRIU, N. 163.

scăunél (scă-u-) s. n., pl. scăunéle

scăunél s. n. (sil. scă-u-), pl. scăunéle

SCĂUNÉL s. 1. scăunaș, (pop.) scăuneci, (Transilv. și Ban.) scăunuț. (Stă pe un ~.) 2. v. căluș.

SCĂUNÉL s. v. fierea-pământului, potroacă, țintaură.

scăŭnél n., pl. e (d. scaun, ca lat. scabellum, d. *scabnum, scamnum; fr. escabeau). Scaun mic. Pin Olt. Trans. și scăŭnecĭ, pl. ece.

scăunel s. v. FIEREA-PĂMÎNTULUI. POTROACĂ. ȚINTAURĂ.

SCĂUNEL s. 1. scăunaș. (pop.) scăuneci, (Transilv. și Ban.) scăunuț. (Stă pe un ~.) 2. (MUZ.) căluș, scaun, scăunaș. (~ la un instrument cu coarde.)

scăunel, scăunele s. f. (șc.) nota patru.