scăpăra definitie

17 definiții pentru scăpăra

SCĂPĂRÁ, scápăr, vb. I. Intranz. 1. A produce scântei prin lovirea cremenei cu amnarul; p. gener. (despre pietre sau corpuri dure) a scoate scântei prin ciocnire. ◊ Expr. Cât ai scăpăra din amnar = extrem de repede. A-i scăpăra (cuiva) picioarele (sau călcâiele) = a fugi foarte repede; a-i sfârâi călcâiele. A scăpăra din picioare = a bate din picioare; a fi nerăbdător. A-i scăpăra cuiva buza (sau buzele, măseaua) de... = a avea mare nevoie de... ♦ Tranz. A aprinde un chibrit. ♦ Tranz. și intranz. (Despre foc și flăcări) A arunca, a împrăștia scântei. ♦ (Despre fulgere) A se ivi, a izbucni. ♦ Fig. A apărea, a se ivi deodată, fulgerător. ◊ Expr. A-i scăpăra (cuiva) prin minte (sau prin cap etc.) = a i se ivi (cuiva) brusc în minte, a-i trece (cuiva) repede prin minte. 2. A scânteia, a sclipi. ♦ (Despre ochi) A arunca priviri vii, scânteietoare. ◊ Expr. A-i scăpăra (cuiva) ochii = a) a fi foarte flămând; b) a fi foarte furios; c) a simți o durere foarte puternică. – Et. nec.
SCĂPĂRÁ, scápăr, vb. I. Intranz. 1. A produce scântei prin lovirea cremenei cu amnarul; p. gener. (despre pietre sau corpuri dure) a scoate scântei prin ciocnire. ◊ Expr. Cât ai scăpăra din amnar = extrem de repede. A-i scăpăra (cuiva) picioarele (sau călcâiele) = a fugi foarte repede; a-i sfârâi călcâiele. A scăpăra din picioare = a bate din picioare; a fi nerăbdător. A-i scăpăra cuiva buza (sau buzele, măseaua) de... = a avea mare nevoie de... ♦ Tranz. A aprinde un chibrit. ♦ Tranz. și intranz. (Despre foc și flăcări) A arunca, a împrăștia scântei. ♦ (Despre fulgere) A se ivi, a izbucni. ♦ Fig. A apărea, a se ivi deodată, fulgerător. ◊ Expr. A-i scăpăra (cuiva) prin minte (sau prin cap etc.) = a i se ivi (cuiva) brusc în minte, a-i trece (cuiva) repede prin minte. 2. A scânteia, a sclipi. ♦ (Despre ochi) A arunca priviri vii, scânteietoare. ◊ Expr. A-i scăpăra (cuiva) ochii = a) a fi foarte flămând; b) a fi foarte furios; c) a simți o durere foarte puternică. – Et. nec.
SCĂPĂRÁ, scápăr, vb. I. Intranz. 1. A produce scîntei prin lovirea cremenei cu amnarul (pentru a aprinde ceva). N-am foc, Floreo! Adică am, dar scapăr greu. PREDA, Î. 136. Cît stătură pe loc, după obiceiul muntenilor, scăpărară și aprinseră un foc de vreascuri. SADOVEANU, F. J. 376. Într-o strană am găsit lemn putred... și scăpărînd... am aprins focul. GALACTION, O. I 81. ◊ Expr. Cît ai scăpăra din amnar v. amnar1. ♦ (Despre pietre sau alte corpuri dure) A produce scîntei (prin ciocnire). Cremenile drumurilor scăpărau sub copite. SADOVEANU, O. I 130. Sub copitele pintenogului pietrele scăpărau. ODOBESCU, la TDRG. Dar cînd se urca, Și murgul călca, Piatra scăpăra. ALECSANDRI, P. P. 62. ◊ Fig. Și mai vîrtos decît slovele mele... Și mai dihai decît strunele cîntului, Faceți să scapere miezul cuvîntului, Bobul adînc, de lumină. DEȘLIU, G. 34. ◊ Expr. A-i scăpăra (cuiva) buza (de ceva) v. buză (1). A-i scăpăra (cuiva) picioarele = a fugi foarte repede; a-i sfîrîi călcîiele. Băiatul a fost făcut scăpat și-a fugit ca un iepure, de-i scăpărau picioarele. PAS, Z. I 125. Cînd mă uit înapoi, doi hojmalăi se și luase după mine; și unde nu încep a fugi, de-mi scăpărau picioarele. CREANGĂ, A. 6. A scăpăra din picioare = a bate din picioare; a fi nerăbdător. Mă uitam pe furiș... și tot scăpăram din picioare, așteptînd cu neastîmpăr să vie un... școlar de afară. CREANGĂ, A. 5. ♦ Tranz. (Despre foc, flăcări) A arunca, a împrăștia scîntei. Cînd se înnoptă de-a binelea, flăcările mari izbucniră prin coperiș, ca o coroană luminoasă, scăpărînd milioane de scîntei. REBREANU, R. II 205. ♦ (Despre fulgere) A se ivi, a se produce; a izbucni. Fulgerele albastre, ca niște lungi hangere care se loveau între ele, se încrucișau și scăpărau scurt. STANCU, U.R.S.S. 83. Un fulger scăpără deodată-n noapte și un tunet îndepărtat urmă după el. SANDU-ALDEA, U. P. 193. În întunericul ce crescuse, un fulger scăpără și o fereastră își lumină rama. ANGHEL-IOSIF, C. L. 16. 2. A scînteia, a străluci, a luci. Timp îndelungat el umbla dar mereu după bălțile ce-i scăpărau de departe sub razele lunei. SLAVICI, N. II 130. Sara, pe deal, buciumul sună cu jale, Turmele-l urc’, stelele scapără-n cale. EMINESCU, O. I 231. ♦ (Despre ochi) A arunca priviri vii, scînteietoare. Vii și oțeloși, ca un tăiș, scăpărară ochii lui Alexe. MIHALE, O. 461. În întunerec desluși o față osoasă, negricioasă, din care scăpărau doi ochi aprinși. REBREANU, R. I 66. Ochii scapără și inimile se îndîrjesc de o parte și de alta. VLAHUȚĂ, R. P. 24. ◊ Expr. A-i scăpăra (cuiva) ochii (de foame, de furie, de durere) = a simți o durere foarte puternică (de foame, de furie etc.). Era cu părul lucios, zbîrlit, și-i scăpărau ochii de furie. DUMITRIU, N. 221. Lupului îi scăpărau ochii și-i sfîrîia gîtlejul de flămînd ce era. CREANGĂ, P. 23. ♦ Fig. A apărea, a se ivi deodată, fulgerător. Cozmin închise ochii, și in acea clipă îi scăpără iarăși tabloul de la început: un cap... afundat într-o pernă. DELAVRANCEA, la TDRG. La început... vorbe stinghere și sfărmături de idei scăpărau in învălmășagul haotic dintre tîmplele-i fierbinți. VLAHUȚĂ, N. 35. ◊ Expr. A-i scăpăra (cuiva) prin minte (sau prin cap) = a i se ivi (cuiva) brusc în minte, a-i trece (cuiva) repede prin minte. Sînt clipe... așa de lungi, încît un gînd de groază are vreme să-ți scapere prin minte. BART, S. M. 19. În fuga vieții, cîte lucruri interesante nu observi, cîte cugetări luminoase nu-ți scapără prin minte! VLAHUȚĂ, O. A. 224. Tot aștepta ca să-i mai scapere prin cap vreun cuget bun. SBIERA, P. 184. ♦ Fig. A deveni limpede, luminos, clar. Ciudate întîmplări ale vieții cu o clipă mai înainte neștiute și acuma scăpărînd deodată. SADOVEANU, N. P. 274.
scăpărá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. scápăr, 3 scápără; conj. prez. 3 să scápere
scăpărá vb., ind. prez. 1 sg. scápăr, 3 sg. și pl. scápără; conj. prez. 3 sg. și pl. scápere
SCĂPĂRÁ vb. 1. v. sclipi. 2. v. străluci. 3. a împrăștia. (Focul ~ mii de scântei.)
SCĂPĂRÁ vb. v. clipi, fulgera.
scăpărá (-ápăr, -át), vb.1. A scoate foc din cremene. – 2. A scoate scîntei. – 3. A străluci, a sclipi scurt. – Mr. ascapir, ascăpirare, megl. scapir, scăpirari. Origine îndoielnică. Ar putea fi lat. *excapŭlāre „a pune în libertate”, cf. it. scapolare „a elibera” (REW 2955) și de aici ngr. σϰαπουλίξω, sb. skapulati, cu același sens, cf. calabr. scapulare „a elibera”. Semantismul este ușor de explicat, deși a scăpăra este la propriu „a scoate scîntei”. Totuși, fonetismul din dialecte se opune acestei ipoteze. Celelalte explicații sînt insuficiente: din gr. στράπτειν „a face raze” (Cihac, II, 695); din lat. caperāre „a se încreți” (Tiktin; cf. împotrivă REW 1624b); pus în legătură cu alb. škrep (Meyer 408; Philippide, I, 265; Rosetti, II, 122). Der. scăpărămînt, s. n. (ceea ce e necesar pentru a face foc), se folosește mai ales la pl.; scăpărător, adj. (fulgerător); scăpărătoare, s. f. (cremene, amnar); scăpărătură, s. f. (sclipire, scînteiere, licărire).
A SCĂPĂRÁ scápăr 1. intranz. 1) A produce scântei (prin lovirea cremenii cu amnarul, prin ciocnirea a două corpuri tari). ◊ Cât ai ~ din amnar într-o clipă. A-i ~ cuiva călcâiele a fugi foarte repede. 2) A se produce fulgere; a fulgera. 3) (despre lumini) A luci ca un fulger; a străfulgera. 4) (despre ochi) A arunca priviri scânteietoare. ◊ A-i ~ cuiva ochii de foame a fi foarte flămând. A-i ~ cuiva ochii de furie a fi foarte furios. 5) (despre gânduri,idei etc.) A se ivi fulgerător. ◊ A-i ~ (cuiva) prin minte (sau prin cap) a-i veni brusc în minte. 2. tranz. 1) A face să ardă; a aprinde. ~ un chibrit. 2) (scântei) A face să se împrăștie. Flăcările scapără scântei. /Orig. nec.
scăpărá, pers. 3 sg. scápără, vb. I (reg.; despre must) a fierbe (pentru a deveni vin); a căpăra.
scăpărà v. 1. a scoate scântei lovind cremenea cu amnarul; 2. fig. a fi plin de foc, a arde de mânie: ochii leului scapără. [Origină necunoscută].
scápăr, a scăpărá v. intr. (lat. *excaperare, a se descreți, a se lumina, d. capĕrare, a se’ncreți, a se posomorî. V. capăr 1. Cp. cu chĭondorîș. Se conj. ca supăr). Se zice cînd ĭese scînteĭ din întîlnirea a doĭ norĭ cu electricitate de sens contrar saŭ cînd izbeștĭ cremenea cu amnaru: a scăpăra din amnar. V. impers. Scapără, fulgeră. Fig. A-țĭ scăpăra ochiĭ de furie, a fi foarte furios. Fam. A trage cuĭva o palmă în cît să-ĭ scapere ochiĭ, a-ĭ aplica o palmă foarte tare. Fugea de-ĭ scăpăraŭ călcîĭele, fugea grozav. A-țĭ scăpăra pin minte, a-țĭ veni o ideĭe subită. A scăpăra de inteligență, a fi foarte inteligent.
scăpărá V. scapăr.
scăpăra vb. v. CLIPI. FULGERA.
SCĂPĂRA vb. 1. a clipi, a licări, a luci, a scînteia, a sclipi, a străfulgera. (Luminițe ~ în noapte.) 2. a licări, a luci, a scînteia, a sclipi, a sticli, a străluci. (Ochii îi ~.) 3. a împrăștia. (Focul ~ mii de scîntei.)
scăpărá, scapăr, vb. intranz. – 1. A produce scântei lovind cremenea cu amnarul. 2. A sclipi. 3. A fulgera. – Et. nec. (Șăineanu, DER, DEX, MDA); cuvânt autohton (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu), cf. alb. shkrep „scapăr”, din i.-e. *k(e)re-p-, cu metateza lui -r-; eventual rad. *(s)kep-, *skap- „a tăia, a lovi, a răzui” (Russu, 1970: 193). Cuv. rom. > magh. szkeperál.
a scăpăra pers. a III-a pl. scapără v. t., v. i. (er.d. adolescenți) a face dragoste pe furiș / în grabă.

scăpăra dex

Intrare: scăpăra
scăpăra verb grupa I conjugarea I