scârbă definitie

18 definiții pentru scârbă

SCẤRBĂ, (3) scârbe, s. f. 1. Aversiune nestăpânită (fizică sau morală) față de cineva sau de ceva; dezgust, repulsie; greață, silă. ◊ Loc. vb. A-i fi (sau a i se face) cuiva scârbă sau a-l prinde (ori a-l cuprinde) pe cineva scârba (sau o scârbă) = a se scârbi. ♦ (Rar) Ceea ce provoacă scârbă (1) sau, p. ext., spaimă, groază. 2. Ființă murdară, dezgustătoare; p. ext. om de nimic, netrebnic, mârșav. ♦ Faptă urâtă, nedemnă; ticăloșie. 3. (La pl.) Vorbe murdare, triviale; ocări, înjurături. 4. (Reg.) întristare, mâhnire, supărare. ♦ Grijă, necaz; nenorocire. 5. (Înv.) Mânie, furie; dușmănie. – Din sl. skrŭbĭ.
SCẤRBĂ, scârbe, s. f. 1. Aversiune nestăpânită (fizică sau morală) față de cineva sau de ceva; dezgust, repulsie; greață, silă. ◊ Loc. vb. A-i fi (sau a i se face) cuiva scârbă sau a-l prinde (ori a-l cuprinde) pe cineva scârba (sau o scârbă) = a se scârbi. ♦ (Rar) Ceea ce provoacă scârbă (1) sau, p. ext., spaimă, groază. 2. (Fam.) Epitet pentru o ființă murdară, dezgustătoare sau josnică, mârșavă; p. ext. epitet pentru o ființă neînsemnată. ♦ Faptă urâtă, nedemnă; ticăloșie. ♦ (La pl.) Vorbe murdare, triviale; ocări, înjurături. 3. (Reg.) Întristare, mâhnire, supărare. ♦ Grijă, necaz; nenorocire. 4. (Înv.) Mânie, furie; dușmănie. – Din sl. skrŭbĩ.
SCÎ́RBĂ, scîrbe, s. f. 1. Aversiune mare (fizică sau morală), dezgust, repulsie, greață. silă. Dădu cu piciorul în cuțit, cu scîrbă. DUMITRIU, N. 248. Cînd văzu... pieile de bufniță tot acolo, îl apucă un cutremue de scîrbă. ISPIRESCU, L. 213. ◊ Expr. A-i fi (sau a i se face) cuiva scîrbă sau a-l prinde (ori a-l cuprinde) pe cineva o scîrbă (de ceva) = a-i fi (sau a i se face cuiva) silă (de ceva); a simți repulsie, aversiune, a se scîrbi. Mă văzui în oglindă, fără să vreau, și mi se făcu scîrbă de figura mea pălmuită, ca de fața unui laș. VLAHUȚĂ, O. A. 149. Cînd Radu a înțeles de ce e vorba, l-a prins o scîrbă nestăpînită de casa în care se afla și s-a hotărît cu orice preț să plece de acolo. id. O. A. I 91. Văzînd în capul arăpoaicei ce nu mai văzuse de cînd o făcuse mă-sa, i se făcu scîrbă și îi veni să scuipe. ISPIRESCU, L. 398. ♦ (Rar) Ceea ce provoacă silă, p. ext. spaimă, groază. (Personificat) Frații tăi au dovedit că nu au inimă într-înșii... Doar tu să fii mai viteaz, dar parcă tot nu-mi vine a crede... mi-i nu cumva să te întîlnești cu scîrba în drum și să dai și tu cinstea pe rușine. CREANGĂ, P. 193. 2. (Familiar) Ființă murdară, dezgustătoare, om josnic, mîrșav; p. ext. ființă neînsemnată, de nimic. Scîrbele din sobor au făcut iar panoramă. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 30. (Folosit ca epitet, urmat de determinări introduse prin prep «de») Ne-au dat rușii ceva, un praf... de se toarnă pe baltă și mor scîrbele de țînțari. Și ouăle le mor. DUMITRIU, N. 236. ♦ Faptă urîtă, nedemnă, reprobabilă; ticăloșie, nelegiuire. Nu! nu! copilă. De-așa scîrbă m-oi feri. Nu te dă de voie bună... Te voi cuceri! Dar să fur ce-mi este dreptul, să te fur că nu-mi ești dată, Nu! nu vreau! Această faptă pe-amîndoi ar fi o pată. DAVILA, V. V. 106. ♦ (La pl.) Vorbe murdare, triviale, obscene; ocări, înjurături. Pirgu se aprinse de o mînie grozavă, de care, ca să se ușureze, icni pe nerăsuflate un potop de scîrbe. M. I. CARAGIALE, C. 24. 3. (Regional) Întristare, mîhnire, amărăciune; dezolare. Vinul e bun și la bucurie și la scîrbă. SADOVEANU, Z. C. 5. La gîndul acesta, intra în rărunchii lui o scîrbă fără margini, în care i se topea toată vlaga și toată dorința să iasă la lumină, nepătat cum se știa. POPA, V. 80. Au rămas de-acum singur acasă, zdrobit de scîrbă, atît pentru pierderea păserii cît și pentru îndepărtarea băiețelului său. SBIERA, P. 72. ♦ Grijă, necaz, nenorocire, năpastă. Griji multe ne-au bîntuit; una singură mai aspră am avut acum cu fiul nostru: am dovedit-o și pe aceea; astăzi am pus popas scîrbelor. SADOVEANU, Z. C. 164. De aceea m-am gîndit... să vă scap din toate scîrbele și să facem o dreptate mare. C. PETRESCU, Î. II 12. Tuturor le pare bine C-au venit scîrba la mine. SEVASTOS, C. 222. 4. (Învechit și arhaizant) Mînie, furie; dușmănie. Balaban a primit poruncă... să dobîndească îndărăt, prin orice mijloace, acele cărți, scrise leșilor într-un ceas de scîrbă. SADOVEANU, Z. C. 103.
scấrbă s. f., g.-d. art. scấrbei; (ființe josnice) pl. scấrbe
scấrbe (vorbe triviale) (înv.) s. f. pl.
scârbă s. f., g.-d. art. scârbei; (ființe mârșave, fapte reprobabile, necazuri) pl. scârbe
scârbe (vorbe triviale) s. f. pl.
SCÂRBĂ s. v. dezgust.
SCÂRBĂ s. v. amărăciune, animozitate, ceartă, chin, ciudă, conflict, dezacord, dezbinare, diferend, discordie, discuție, disensiune, dispută, divergență, durere, dușmănie, frică, furie, gelozie, gâlceavă, groază, invidie, încercare, încrâncenare, înfiorare, înfricoșare, îngrozire, înspăimântare, întristare, înverșunare, învrăjbire, litigiu, mâhnire, mânie, necaz, neînțelegere, nemulțumire, neplăcere, oroare, ostilitate, patimă, păs, pătimire, pică, pizmă, pornire, ranchiună, spaimă, suferință, supărare, teamă, temere, teroare, tristețe, ură, vrajbă, vrăjmășie, zâzanie.
Scârbă ≠ deliciu, veselie, voioșie
scîrbă (-be), s. f.- 1. (Înv., Mold., Trans.) Supărare, chin, amar. – 2. (Mold.) Nenorocire, năpastă. – 3. Dezgust, repulsie, plictis. – 4. Greață silă. Sl. skrŭbĭ (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Șeineanu, Semasiol., 215), cf. bg. skrăb, slov. skrb. – Der. scîrbavnic (var. scîrbelnic), adj. (Mold., respingător); scîrbi (var. înv. oscîrbi), vb. (înv., a mîhni, a necăji; refl., înv., a se întrista; refl., a se plictisi, a i se urî); scîrbos, adj. (respingător; nesuferit, iritabil), în Munt.
SCÂRBĂ ~e f. 1) Sentiment de mâhnire provocat de o nenorocire sau de o mare neplăcere; suferință morală. 2) Sentiment sau senzație de neplăcere față de ceva sau de cineva; silă; dezgust; repulsie; aversiune; antipatie. 3) fig. rar Ființă dezgustătoare care produce neplăceri; om mârșav. [ G.-D. scârbei ] /<sl. skruvi
scârbă f. 1. mâhnire, întristare: de scârbă, de mare foc, stau ’n codru și gândesc POP.; 2. greață, desgust: mi-e scârbă de el. [Vechiu-rom. scrâbă, întristare = slav. SKRŬBĬ, păs, grijă, îngrijare; sensul 2 oferă un exemplu foarte rar de o accepțiune materială (azi preponderantă), dedusă dintr’alta abstractă (cf. zămislì)].
scî́rbă f., pl. e (vsl. skrŭbĭ, chin, grijă, întristare, bg. skrŭbĭ, întristare, sîrb. skrb, rus. skorbĭ). Întristare, măhnire, inimă rea: a murit de scîrbă. Greață, dezgust: mĭ-e scîrbă de el.
scîrbă s. v. AMĂRĂCIUNE. ANIMOZITATE. CEARTĂ. CHIN. CIUDĂ. CONFLICT. DEZACORD. DEZBINARE. DIFEREND. DISCORDIE. DISCUȚIE. DISENSIUNE. DISPUTĂ. DIVERGENȚĂ. DURERE. DUȘMĂNIE. FRICĂ. FURIE. GELOZIE. GÎLCEAVĂ. GROAZĂ. INVIDIE. ÎNCERCARE. ÎNCRÎNCENARE. ÎNFIORARE. ÎNFRICOȘARE. ÎNGROZIRE. ÎNSPĂIMÎNTARE. ÎNTRISTARE. ÎNVERȘUNARE. ÎNVRĂJBIRE. LITIGIU. MÎHNIRE. MÎNIE. NECAZ. NEÎNȚELEGERE. NEMULȚUMIRE. NEPLĂCERE. OROARE. OSTILITATE. PATIMĂ. PĂS. PĂTIMIRE. PICĂ. PIZMĂ. PORNIRE. RANCHIUNĂ. SPAIMĂ. SUFERINȚĂ. SUPĂRARE. TEAMĂ. TEMERE. TEROARE. TRISTEȚE. URĂ. VRAJBĂ. VRĂJMĂȘIE. ZÎZANIE.
SCÎRBĂ s. aversiune, dezgust, greață, îngrețoșare, oroare, repulsie, silă, (livr.) repugnanță, (rar) nesuferire, (pop. și fam.) lehamite, (înv.) urît, (pop. fig.) saț. (Simte o ~ de nedescris pentru...)
scấrbă, scârbe, s.f. – (reg.) 1. Ceartă, vrajbă. 2. Silă. – Din sl. skrǔbǐ „grijă, întristare” (Șăineanu, Scriban; Miklosich, cf. DER; DEX, MDA).
rău de scârbă expr. 1. care se îngrețoșează ușor. 2. v. rău de pagubă (2).

scârbă dex

Intrare: scârbă
scârbă substantiv feminin substantiv feminin plural