SCÂRȚÂIÁLĂ, scârțâieli, s. f. Scârțâit1. [Pr.: -ță-ia-] – Scârțâi + suf. -eală.

SCÂRȚÂIÁLĂ, scârțâieli, s. f. Scârțâit1. [Pr.: -țâ-ia-] – Scârțâi + suf. -eală.

SCÎRȚÎIÁLĂ, scîrțîieli, s. f. Faptul de a scîrțîi și zgomotul produs; scîrțîit (mai ales repetat, prelungit). Fuma scuipînd și plimbîndu-se însoțit de o scîrțîială enervantă a ghetelor cu gumă. C. PETRESCU, C. V. 278. – Pl. și: (rar) scîrțîiele (GOROVEI C. 297). – Variante: scîrțăiálă, scîrțiiálă s. f.

scârțâiálă s. f., g.-d. art. scârțâiélii; pl. scârțâiéli

scârțâiálă s. f., g.-d. art. scârțâélii; pl. scârțâiéli

SCÂRȚÂIÁLĂ s. 1. v. scârțâit. 2. scârțâire, scârțâit, scrâșnet, scrâșnire, scrâșnit. (~ cheii în broască.)

scîrțîĭálă f.,pl. ĭelĭ. Acțĭunea de a scîrțîĭi mereŭ: îs sătul de atîta scîrțîĭală.

SCÎRȚÎIALĂ s. 1. scîrțîit, scîrțîitură. (~ dușumelii.) 2. scîrțîire, scîrțîit, scrîșnet, scrîșnire, scrîșnit. (~ cheii în broască.)